Citat:
În prealabil postat de AndraEu
vreau sa nu ajung in iad..... mie frica, vreau sa fiu cu DUmnezeu..... Vreau sa nu mai pun la suflet rautatile, ce sa fac cand un om e nedrept? Sa ignor si sa nu bag de seama.
Am iubit mult pana in prezent....multi oameni si pe mine cu adevarat nimeni! Sa isi dea si el sufletul pt mine...sa planga, sa ii pese...... cred ca trebuie sa ma obisnuiesc ca asta e....Ma simt trista, mie rusine sa ma rog, am nevoie sa ma spovedesc...sper sa ma simt mai bine dupa.. sunt slaba...
|
Cu toții suntem slabi.
Printre altele, pentru că stăruim să nu iubim cu adevărat pe nimeni, cu excepția atașamentelor noastre. Iubim obiectele noastre de atașament, de la păpuși și mașinuțe la oameni. Astfel depersonalizăm oamenii, posedîndu-i obiectual fără să băgăm de seamă, în zarea dată de satisfacerea așteptărior noastre. Iar acolo unde oamenii nu ne satisfac așteptările, slobozim ura. Din păcate generalizăm atât de îngrozitor acest mecanism căzut, încât Îl urâm și pe Dumnezeu atunci când așteptările noastre legate de El nu ne sunt împlinite. Și pe El Îl depersonalizăm, Îl considerăm obiectul nostru de satisfacere, în cel mai bun caz papagalul cu biletul câștigător de la loterie. Noi vrem ca Dumnezeu să ne iubească așa cum vrem noi, nu așa cum ne iubește El... Nu voim să învățăm de la El Iubirea Lui, ci voim să Îl învățăm noi pe El iubirea noastră...
O formă de manifestarea a urii poate fi și tristețea, un fel anume de tristețe. Aceasta survine după o pierdere. Când pierd satisfacerea așteptărilor mele trebuie să înfrunt tristețea. Orice pierdere este urmată de tristețe. În semnătura mea, Gheron Iosif deplânge însă un alt fel de condiție a tristeții: tristețea care urmează îndepărtării Harului...
Însă, pe măsură ce deprindem iubirea lui Dumnezeu mai întâi, impactul atașamentelor deșarte asupra noastră scade, iar slăbiciunea de care vorbeai nu mai constituie o problemă, deoarece Dumnezeu lucrează în slăbiciune.
*
Cunosc acest simțământ al rușinii de a mă ruga. M-a bântuit de multe ori. El este desprins din simțământul mai larg al rușinii sau mai exact al refuzului de a fi om. În schimb nu îmi e rușine, mai tot timpul, să fiu porc pătimaș. Iar sufletului meu nerușinat nu îi este jenă să fie curvă față de Dumnezeu. Iubește orice, pătimaș, statornic, dar nu pe Dumnezeu.
Poate fi o condiție mai nenorocită pentru o ființă umană, decât aceasta? Și încă, pentru un creștin...