[Ioan_Cezar]

"Spovedania mea e un fel de luare la cunoştinţă"...
Aha!

Probabil duhovnicul a vrut să îţi atragă atenţia asupra formalismului religios, care întinează viaţa de credinţă.

Dacă merg la spovedanie ca să rulez acelaşi refren la nesfârşit, ori ca să "dau raportul", ca să "dau socoteală" - asta nu e spovedanie, e formalism bazat pe frică, aşa cum unui copil îi e frică să nu-l bată tatăl cel rău ori să nu-l pedepsească doamna cea acră - şi atunci "spune tot", săracul, tremurînd sau nu ca un câine la injecţie... Lui Dumnezeu, însă, nu trebuie să îi dăm raportul, că ştie Domnul mai bine chiar decât noi cum ne sunt inima şi rărunchii. Să nu Îl confundăm pe Domnul Iubirii cu securistul din beciurile miliţiei.

Probabil părintele a vrut, aşa cum am cunoscut şi eu că spun îndeobşte preoţii, ca tu să înţelegi mai adânc miezul păcatului, să devii conştient mai la adâncul sufletului de ce va să fie acela păcat.
Căci într-adevăr, cine vine să turuie un raport de proastă purtare fără însă să simtă şi să înţeleagă profund că a greşit faţă de sine, de semeni şi de Dumnezeu - ce folos are de pe urma unei astfel de practici?
Cum îi ajută în viaţă şi peste moarte?
Cum îşi îndreaptă sufletul, cum îl aduce cu adevărat din rătăcire?

Dar asta nu înseamnă că nu merg la spovedanie şi că îmi sunt iertate păcatele fără spovedanie. Eu cred că acest punct de vedere este fals şi dovedeşte neînţelegerea unor aspecte de bază din taina Spovedaniei.

Pe de altă parte, eu cunosc că sunt trei etape în taina Spovedaniei:
1) descoperirea (conştientizarea) păcatelor proprii şi trăirea cu zdrobire de inimă, cu căinţă, înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune; cer Domnului să fiu iertat şi sunt sigur că El mă va ierta, aşa cum zice Evanghelistul în versetul indicat. Este o etapă în care mă confrunt puternic cu propria conştiinţă.
2) pentru a primi iertarea, pe care o doresc cu adevărat din tot sufletul, merg la spovedanie şi acolo, sub epitrahil, rostesc ceea ce mai nainte am exprimat doar înaintea Domnului. Astfel, ceea ce era rugăciune personală, în cămara minţii mele, devine nu doar explicit şi deplin clarificat prin actul formulării verbale dar şi întărit şi confirmat, ca şi cum ar primi pecete, în faţa preotului duhovnic care îl reprezintă pe Hristos. Această etapă extinde confruntarea mea cu propria conştiinţă la relaţia cu conştiinţa preotului.
3) în urma dialogului duhovnicesc primesc canonul folositor pentru îndreptare, pentru tămăduirea şi întremarea sufletului rănit de păcat.

Aceste etape sunt: una personală, doar între mine şi Hristos şi două la care am un partener de lucru, un frate de credinţă şi martor - preotul duhovnic.
Cel care vrea să îşi exprime până la capăt deplina bună credinţă îşi ia de obicei şi un martor, un garant, nu se teme să aducă şi altuia la cunoştinţă greşeala sa. Dacă s-a lepădat cu adevărat în adâncul sufletului de greşeală.

Te rog să mă ierţi dar cred că la spovedanie NU mergem cu păcatele deja iertate,
ci doar cu căinţă şi cu credinţa că Domnul ni le va ierta şi şterge DUPĂ spovedanie înaintea duhovnicului şi împreună cu acesta, în frăţietate.

Mai cred că Biserica Ortodoxă nu are de câştigat de pe urma unor inovaţii, bazate pe insuficienta înţelegere şi lucrare a Tainelor ori mai bine zis de lipsa Tainelor, inovaţii aduse de oamenii altor confesiuni, în speţă de către protestanţi.