[Ioan_Cezar]

"Când, dintre doi ucenici, unul împlineşte voia, în aparenţă nesocotită, a dascălului, iar altul nu, conducîndu-se după propria lui judecată, primul se foloseşte iar al doilea se păgubeşte."
Citează Sfântul Teofan Zăvorâtul, din Scara (cuv. 4, punctul 108) în "Viaţa lăuntrică".
Şi continuă:
"De aceea, regula generală a tuturor sfinţilor este că cine trăieşte după capul său, acela trăieşte fără folos. Chiar de-ar face bine ceea ce face, nici în această situaţie conştiinţa nu-i poate fi împăcată. Va avea o permanentă nehotărâre şi tulburare şi, ce-i mai important, starea lăuntrică a voii proprii rămâne aceeaşi.
Fă aşadar totul cu sfătuire! Fără sfat eşti ca o curte fără gard." ("Viaţa lăuntrică", pag. 67)

*
Poate că în timpurile noastre, când suntem încurajaţi din pruncie să fim autonomi şi plini de iniţiativă, până dincolo, deseori, de limita fină care ne separă de rebeliunea propriu-zisă, această cerinţă a ascultării este cel mai greu de îndeplinit. Îmi pare că noi ne temem foarte să lăsăm frâul vieţii noastre în mâna altuia, fie şi în privinţa vieţii de credinţă. Avem, ca să zic aşa, o patimă a controlului personal asupra a tot şi a toate. Deşi, mai devreme sau mai târziu ne simţim invariabil furaţi, jefuiţi, trădaţi...Hotărârea noastră ca lucrurile să meargă aici, pe pământ, aşa cum ni se pare fiecăruia că e bine, pare totală. Ne temem foarte mult să nu devenim "copil obedient", ipostază valorizată negativ în cultura noastră lumească. Şi cum oare să trăiască omul în lumea de azi fiind în acelaşi timp şi ascultător de duhovnic, până la totală anulare a voii proprii, şi totodată autonom şi personal în nenumăratele relaţii cu lumea, în lume?... Ni se cere, aparent, o flexibilitate peste măsura omului.
Dar ascultarea le rezolvă pe toate, se pare. Dinlăuntrul ascultării se vede totul altfel decât de pe margine...
Fericit cel ce se poate goli pe sine de voia proprie, în toate privinţele, prin ascultare de duhovnic şi de fraţii îmbunătăţiţi! Acest om cunoaşte pacea şi odihna şi gustă din toate bunătăţile Cerului încă de pe pământ. Nici un neajuns nu îl doboară, nici un necaz nu îl copleşeşte, întrucât dragostea pe care o probează şi căleşte prin ascultare acoperă totul, resemnifică şi învie. Şi, nu în ultimul rând, acest om se simte (şi este!) cu adevărat liber.

*
Oare noi cei de azi mai cunoaştem cu adevărat forţa şi sensul unei binecuvântări primite în ascultare?