[AGabriela]

Fratilor,

Am venit dupa ceva vreme lipsa pe forum. Si cum Dumnezeu lucreaza prin oameni, cine a mai citit din topicurile mele stie ca in copilaria mea frageda am trecut printr-un moment destul de dificil. Poate vreau doar sa-mi gasesc scuza insa intotdeauna am fost razvratita impotriva persoanelor apropiate mie. Desi le iubesc si stiu ca ele ma iubesc o parte din sufletul meu nu reuseste sa aiba incredere in acele persoane: de ex. nu suport cand mamica mea imbratiseaza, desi ii sunt recunoscatoare lui Dumnezeu ca o am alaturi de mine si la varsta asta, iar in voia lui Dumnezeu ce sa mai spun ca nu ma pot lasa nicidecum. Sigur o proportie mare a razvretirii mele are ca si cauza mandria, insa mai este si frica de a ma increde in cei dragi (si in Dumnezeu cu precadere) aparand teama de a nu imi face rau si/sau a nu putea sa ma apere in orice imprejurare. Si uite asa apare un scut invizibil prin care nici macar Dumnezeu nu il poate darama caci nu-i prea dau voie. Il rog pe Dumnezeu in diferite forme (in sensul ca nu mai am de mult smerenia rugaciunii) sa darame scutul acela, dar pe de alta parte il „tin” foarte bine sa nu se darame.
Fratilor, daca vreodata ati avut aceeasi frica, acelasi sentiment si ati reusit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, sa scapati de el, poate imi dati si mie cateva sfaturi. Mentionez ca sunt o fire pragmatica.
Va multumesc si cu drag astept parerile/sfaturile/rugaciunile voastre. Domnul sa ne ajute in toate. Post cu folos, AGabriela!