[Parascheva16]

De când crede Moscova în lacrimi?

Dincolo de această permanentă hărţuire a Bisericii (deocamdată prin presă, dar urmează a fi angrenate în acest proces şi anumite instituţii ale statului român – dacă persoanele din conducere nu vor avea verticalitatea de a se opune unor ordine “din afară”), se conturează o perspectivă destul de sumbră cu privire la starea de spirit a societăţii româneşti. Pe de o parte, ni se induce, treptat, ideea că este nevoie să renunţăm la “pretenţia de suveranitate” şi se iau decizii la nivel politic care sunt rodul nu voinţei aleşilor noştri (cu atât mai puţin a poporului), ci efectul unor directive “preţioase” venite pe firul scurt.

Aşa se poate ca un consiliu local să declare cetăţean de onoare o victimă a închisorilor comuniste, iar titlul să fie retras, ulterior, la intervenţia unor instituţii străine, aşa se poate ca o comisie parlamentară să voteze în unanimitate pentru căsătoria tradiţională la revizuirea Constituţiei, iar după intervenţia “de mai sus” să se revină la o poziţie contrară şamd. Astfel de cazuri reflectă un mod de lucru ce tinde a se generaliza.

Dacă ne mai uităm şi prin supermarketuri şi vedem că, spre exemplu, aproape toate fructele şi legumele le importăm (noi, care am fost şi mai putem fi “grânarul Europei”), ba până şi banalele scobitori nu mai suntem în stare să le producem, e foarte uşor să dăm crezare acelor voci care avertizează că Europa nu are nevoie de noi decât ca piaţă de desfacere.Dacă se va mai accepta şi exploatarea – nu de către statul român! – a unor bogăţii naturale, utilizându-se tehnologii cu risc ridicat din punct de vedere ecologic, înseamnă că se va da cu totul apă la moară celor care deja declară că nici cizma sovietică nu apăsa atât de greu pe grumazul poporului român.

Şi apropo de fosta URSS. Puţină lume a comentat sau sesizat comentariile lui Aleksandr Dughin, considerat unul dintre “cei mai influenţi gânditori geopolitici ai Rusiei de astăzi”, declaraţii din care spicuiesc:


“România s-ar putea uni cu Moldova în care să fie reintegrată şi Transnistria…. Proiectul eurasiatic, Comunitatea Economică Eurasiatică, începe să capete popularitate. Din ce în ce mai multe ţări din spaţiul ex-sovietic devin interesate de acest proiect. La fel, există interes din partea unor ţări din Europa de Est şi ţări cu influenţă la nivel regional, adică Turcia şi Iranul. Grecia se gândeşte la posibilitatea ieşirii din Uniunea Europeană. Despre posibilităţile apropierii de Comunitatea Economică Eurasiatică vorbeşte premierul maghiar Viktor Orban. În fond, proiectul eurasiatic este o stea în ascensiune pe când Uniunea Europeană este o stea căzătoare… Veţi vedea că a treia verigă a lanţului regional al apropierii de noua alianţă va fi România”.

Cu alte cuvinte,este un semnal foarte clar că vecinul de la răsărit nu va ezita nici o secundă să exploateze nemulţumirile românilor faţă de UE. Mai mult, Dughin vorbeşte despre acest proiect euro-asiatic ca fiind construit pe demnitate naţională şi pe “valorile ortodoxe”. Ce poate fi mai seducător pentru o Românie căreia i se prezintă, astfel, idei cu mult mai familiare decât un “amalgam ciudat în care se îmbină Babilonul şi Sodoma” (ca să citez până la capăt pe Aleksandr Dughin)?

Sigur că, pentru a cita un celebru film rusesc, noi ştim bine că “Moscova nu crede în lacrimi”. Istoria ne este cel mai bun pedagog în acest sens. Dar dacă responsabilii de acest proiect (încă) numit Uniunea Europeană nu se vor trezi la timp şi nu vor ţine cont de specificul, de doleanţele şi de sensibilităţile românilor, pe viitor orice este posibil. Chiar şi ceea ce acum pare o utopie. Faptul că domini spaţiul politic şi pe cel mediatic îţi poate crea iluzia că eşti stăpân pe situaţie şi că poţi forţa nota oricât doreşti. Că poţi dicta schimbări chiar şi împotriva voinţei majorităţii. Altfel nu se explică unele decizii care scot din sărite (ca să folosesc un eufemism) majoritatea populaţiei din această ţară. Însă întotdeauna “mămăliga” explodează când te aştepţi mai puţin.