Când Domnul se retrage, sufletul se pustieşte

,,314. Petrecerea sufletului cu Domnul, şi care face toată fiinţa lucrării lăuntrice, nu atârnă de noi. Când Domnul cercetează sufletul, el este cu Dumnezeu, cântă în faţa Lui şi se încălzeşte la sânurile Lui. Dar îndată ce Domnul pleacă, sufletul se pustieşte şi el nu mai are deloc putere să şi-L întoarcă pe Oaspetele cel bun al sufletului. Domnul se retrage, ca să încerce sufletul, uneori însă pleacă şi în semn de pedeapsă nu pentru ceva din cele din afară ale lui, ci pentru ceea ce a primit sufletul înlăuntru. Când Domnul se depărtează, ca să pună la încercare sufletul, atunci acesta de-L va chema, repede El se întoarce. Dar când se va retrage ca pedeapsă, atunci nici întoarcerea nu e prea grabnică, atâta timp cât sufletul nu-şi va recunoaşte păcatul şi nu se va căi şi nu-L va plânge şi nu-şi va îndeplini epitimia, plusul de răscumpărare.


315. Ceea ce este de căpetenie este răcirea. Aceasta este o stare amară şi primejdioasă. Domnul o numără printre mijloacele cele de povăţuire, de înţelepţire şi de îndreptare. Dar se întâmplă să fie şi pedepsitoare într-un anumit fel. Pricina este un păcat vădit, dar cum în dumneata el nu se vede, atunci cauzele trebuiesc căutate în simţămintele lăuntrice şi stările sufleteşti. Nu cumva se va fi furişat întru tine bune păreri de sine, că nu ai fi ca alţii? Nu cumva eşti gata s-o porneşti singur pe calea mântuirii şi să te ridici spre cele înalte prin propriile tale mijloace?


316. Faci atâta osteneală dar „nu întotdeauna o împlineşti cu tragere de inimă, ci mai mult din silă“. Aşa este doar şi legea: să te împotriveşti fiinţei tale, cânde vorba de cele rele şi să te sileşti pe tine însuţi când e vorba de cele bune. Tocmai aceasta arată cuvintele Domnului, Care spune: că Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin silă şi silitorii o răpesc pe ea. De aceea, urmarea lui Hristos este un jug. Dacă toate acestea s-ar face cu tragere de inimă, ce fel de jug ar mai fi acesta? De altfel, către sfârşit, vine şi o stare, când totul se face cu plăcere şi uşor.
„Când te năpădeşte o stupidă nesimţire, nu eşti decât un automat, nu ai nici gânduri, nici simţăminte“.
Uneori suntem încercaţi de o stare asemănătoare în semn de pedeapsă, pentru că tu te-ai lunecat cu gândul şi cu învoirea ta spre ceva rău, dar alteori, este un semn de învăţătură, semn mai ales de învăţătură a smereniei, ca omul să se deprindă şi să nu mai aştepte nimic de la puterile lui, ci toate numai de la unicul Dumnezeu. Câteva experienţe de acest fel curmă încrederea de sine, dar izbăvirea din această stare grea arată de unde vine ajutorul şi în cine trebuie să ne punem nădejdea în toate. O asemenea stare este apăsătoare şi rea, dar trebuie s-o îndurăm cu gândul că noi nu suntem vrednici de alta mai bună, noi o merităm. E starea noastră. Un mijloc împotriva ei nu este, trebuie s-o purtăm neluând-o în seamă; s-o lăsăm în voia lui Dumnezeu. E nevoie totuşi, să ne înfăţişăm şi să strigăm către Domnul: Fie voia Ta! Miluieşte-mă! Uşurează-mă! Prin urmare, să nu ne dăm deloc bătuţi, oricare ar fi slăbănogirea noastră; altminteri e ceva distrugător şi pieritor. La Sfinţii Părinţi astfel de stări se numesc răcire, secetă şi toţi le socotesc de neînlăturat în viaţa trăită după Dumnezeu, căci fără ele repede ne îngâmfăm.


317. În timpul uscăciunii trebuie să ne cercetăm, dacă nu se află ceva în suflet, şi să ne căim înaintea Domnului şi să ne hotărâm ca pe viitor să ne păzim.
De cele mai multe ori asta vine din pricina mâniei, nedreptăţii, înciudării, mândriei şi celorlalte păcate asemănătoare. Leacul este să ne întoarcem din nou în starea harică. Cum însă, darul se află în voia lui Dumnezeu, atunci nu rămâne decât să ne rugăm, pentru izbăvirea din această uscăciune şi din nesimţirea împietrită.


318. Trupul este creat numai din ţărână. El nu a fost trup mort, ci un trup viu cu suflet, cu făptură într-însul, un suflet animal. În acest suflet a fost suflat duhul – duhul lui Dumnezeu – cel care are menirea să-L cinstească pe Dumnezeu şi în El să-şi afle toată mulţumirea sa, dar în nimic altceva decât în El.


319. De îndată ce-ţi vei trece încetul cu încetul nădejdea de la Dumnezeu, atunci toată lucrarea ta se va strâmba; fiindcă Domnul atunci se retrage ca şi cum ar spune: rămâi dar cu acela în care îţi pui tu nădejdea. Dar aceasta, oricum ar fi, este cu desăvârşire fără mare însemnătate.
320. Încearcă şi vezi cât e de rece fără de har, şi cum sufletul lâncezeşte şi cum stă încremenit faţă de tot ce este duhovnicesc. În starea aceasta se află păgânii cei buni, cei care sunt credincioşi legii iudaice şi aceasta este şi stare a creştinilor, celor care trăiesc o viaţă dreaptă, dar care nu se gândesc la viaţa lăuntrică şi nici la rostul acesteia faţă de Dumnezeu. Dar ei nu încearcă chiar o lâncezeală, aşa cum o încerci dumneata, pentru că n-au încercat simţirea, care năpădeşte sub acţiunea harului. Iar cum din când în când mai cade în partea lor şi câte o mângâiere duhovnicească, firească, ei rămân atunci netulburaţi. Prin ce anume, se păstrează în suflet darul? Prin smerenie. De ce anume, se retrage? Dintr-o oarecare pornire spre mândrie, spre părerea de sine şi spre încrederea în sine. De îndată ce darul simte înlăuntru ceva din mirosul acela urât al mândriei, se şi retrage.


321. Răcirea are ca înainte mergător un fel de lipsă nelămurită a inimii de ceva, o anumită stare de îngrijorare, de supărare, de desfătare a simţurilor şi de risipire a gândurilor! Fereşte-te de toate acestea şi vei avea mai puţine răciri. Inima! Dar unde este viaţa dacă nu în inimă?


322. Ţi-ai fost singur prea binevoitor, îngăduindu-ţi să petreci puţin, dar n-ai fost cu băgare de seamă; nu ţi-ai păzit nici ochii, nici limba, nici gândurile. De aceea, a fugit căldura, iar dumneata ai rămas gol. Aşa ceva nu foloseşte la nimic. Grăbeşte-te dar să nu-ţi statorniceşti din nou rânduiala lăuntrică, care se cuvine să fie în inimă, sau cere-o prin rugăciune, închină-te şi roagă-te, mereu să citeşti despre rugăciune, până când luarea aminte se va uni cu Dumnezeu în inimă şi până când se va instala acolo duhul zdrobit de umilinţa, care propriu-zis trebuieşte să-şi hotărască dacă te afli în rânduiala proprie sau ai ieşit din ea. Îmi pare că dumneata judeci despre luarea aminte ca despre o asprime de prisos, pe când ea, dimpotrivă, este rădăcina unei vieţi duhovniceşti lăuntrice. De aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva ei, mai mult decât împotriva altor virtuţi, de aceea, îşi urmează el din toate puterile în faţa ochilor sufleteşti nălucile sale de înşelăciune şi de aceea strecoară gânduri de îngăduinţă şi petrecere.


323. „Nu este nici o izbândă“ şi nici nu va fi niciodată atâta vreme cât este încântarea de sine însuţi şi cruţarea de sine. Cruţarea de sine şi încântarea de sine însuţi mărturisesc direct că în inimă stăpâneşte „eul“, iar nu Domnul. Iubirea de sine nu este decât păcatul, care vieţuieşte în noi şi de unde se trage şi toată decăderea şi care îl face pe om păcătos în întregime, din tălpi până în creştet, atâta vreme cât acesta şi-a găsit locul în inimă. Dar când întreg omul este păcătos, cum va veni spre el darul? Nu va veni, aşa cum nu va veni albina acolo unde e fum. Hotărârea de a lucra pentru Domnul are două căpătâie: unul este lepădarea de tine însuţi, al doilea este: „vino după Mine…“ Întâiul cere o înlăturare a egoismului, sau a iubirii de sine şi prin urmare neîngăduirea încântării de sine însuţi şi a cruţării de sine, – nici în cele mici, nici în cele mari.


324. Cel dintâi vrăjmaş al vieţii trăită în Dumnezeu este grija de multe; iar grija de multe este pârghia care pune în mişcare activitatea de sine mişcătoare şi lumească. De dimineaţa şi până noaptea târziu, în fiecare zi, ea îi zugrăveşte pe întreprinzătorii lumeşti de la un lucru spre altul şi nu le dă nici un moment de odihnă. Ei nu au timp să se întoarcă spre Dumnezeu şi să petreacă cu El într-o înălţare pătrunsă de rugăciune către El. Această grijă de multe nu are ce căuta printre monahi. Apoi cei ce îşi dau seama de starea lucrurilor, tocmai de aceea intră în mănăstire ca să scape de această tirană şi scapă, dar după căderea grijii de multe, mintea şi inima rămân cu desăvârşire libere şi nu întâmpină nici o piedică în faptul de a petrece cu Domnul şi să se bucure în Dumnezeu. Cei ce-şi conduc lucrarea lor monahicească cu pricepere, repede sporesc în ea şi se întemeiază în scopul ei. Apoi rămân să se păzească această comoară. Fiecare călugăr sau călugăriţă au de îndeplinit un anumit program, în cutare şi cutare lucru în 24 de ore. Cum însă aceste lucruri sunt obişnuite, ele nu cer o luare aminte deosebită şi se întâmplă ca atunci, când mâinile lucrează, mintea să stea de vorbă cu Dumnezeu şi cu aceasta hrăneşte inima. O asemenea normă de rânduială lăuntrică a prescris-o încă Sfântul Antonie cel Mare. Vezi, prin urmare, că şi la cei ce au intrat în monahism, există o viaţă activă, care se aseamănă cu viaţa mirenilor; numai că în vremea îndeplinirii acestor lucrări, ei nu au grijă de multe care îi roade pe mireni; ci fiind liberi de ele, potrivit cu rânduielile vieţii de mănăstire, au putinţa să-şi atingă scopul sau să petreacă fără ieşire cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.


Va urma.