[cristiboss56]

Un om ducea o viată foarte curată: cât era ziua de mare nu făcea altceva decât să picteze icoane. Avea acest mare dar de la Dumnezeu si încerca să îl pună în valoare cât mai bine. Un singur neajuns avea iconarul: de când murise duhovnicul său, nu mai vroia să se spovedească. Se gândea că, dacă nu face păcate mari, nu are rost să îsi caute un alt duhovnic, că oricum nu va mai găsi un altul la fel de sporit.
Tot pictând icoane frumoase, iconarul devenise din ce în ce mai mândru. I se năzărise că a ajuns la mari măsuri de sfintenie si, pentru că mândria are nevoie de aplauze, L-a rugat pe Dumnezeu să îi descopere unui cunoscut duhovnic, părintelui Ioan, la ce măsură înaltă ajunsese. Dar, pentru a încerca să ascundă sub masca smereniei mândria sa, s-a mai rugat:
- Doamne, dacă părintele îmi va da vreun canon, orice canon îmi va da părintele, îl voi face.
Ajungând la părintele Ioan, omul i-a spus:
- Părinte, am venit să vă cer cuvânt de folos si, dacă credeti că este nevoie, să îmi dati chiar un canon.
- Nu ai canon de la duhovnicul tău?
- De cinci ani a murit, si de atunci nu am mai făcut nici un canon.
- Nu pot să îti dau canon fără să te spovedesc.
- Părinte, nu vreau să mă spovedesc, dar, dacă sfintia voastră tineti neapărat să mă spovediti
- Da, trebuie să te spovedesti.
După spovedanie, dându-si seama că omul era biruit de diavolul mândriei, părintele i-a spus:
- O singură sansă de mântuire ai: lasă-te de pictatul icoanelor. Vino aici si vinde lumânări la pangar.
Iconarul a simtit că părintele i-a dat cu ceva în cap:
- Cum, părinte, si cine mai pictează icoane? O puneti pe femeia de la pangar să picteze în locul meu? Nu stiti cine sunt eu? Nu vă dati seama ce nedreptate faceti dacă-i lăsati pe ceilalti fără icoanele mele?
- Ascultă, frate, cu sau fără icoanele tale, lumea merge înainte. Nu se dărâmă lumea dacă tu renunti la pictat. Dar, dacă nu renunti la mândrie, te asteaptă iadul. Iadul, întelegi, iadul pe care stii să îl pictezi atât de bine în icoana Înfricosătoarei Judecăti. Iadul, frate, iadul.
Iconarul trăia niste clipe groaznice. Vru să părăsească biserica, dar îsi aminti că Îi promisese lui Dumnezeu că va face orice îi va spune părintele Ioan.
- Lăsati-mă putin să mă gândesc.
- Nu putin, te las cât de mult vrei tu. Du-te acasă si mai gândeste-te. Dar dacă nu esti gata să te apuci să vinzi lumânări, să nu mai vii pe aici.
Trei zile a stat acasă iconarul si s-a frământat. În acest timp încerca să termine o icoană cu Bunavestire, în care Maica Domnului stătea în fata Sfântului Arhanghel Gavriil.
Îl apăsa cuvântul pe care l-a rostit Fecioara Maria atunci când îngerul i-a spus că Îl va naste pe Hristos: "Fie mie după cuvântul tău!".
Asa ar fi vrut să îi poată spune si el părintelui Ioan, dar îi era foarte greu să facă această jertfă. Văzând însă că nu reusea în nici un chip să termine icoana, s-a gândit că pentru neascultarea sa harul lui Dumnezeu îl părăsise.
Asa că a patra zi era din nou la biserica părintelui Ioan. Părintele i-a zis:
- Dacă te întreabă oamenii de ce nu mai pictezi, să le spui că ti-a luat Dumnezeu darul. Du-te la lumânări si ai mare grijă la bani. Dacă iesi în minus, ne supărăm, spuse părintele, tratându-l cu indiferentă.
Iconarul nu stia că, de când se spovedise la părintele Ioan, acesta nu mai mâncase decât pâine cu apă si câteva fructe. Postise pentru ca Dumnezeu să îi dea iconarului gândul cel bun.
Primele săptămâni la pangar au fost crâncene pentru iconar. Veneau să îl vadă fostii săi colegi de breaslă, care acum îl luau peste picior.
- Zici că ti-a luat Dumnezeu darul? Nouă de ce nu ni-l ia? Si băutură, si femei, si ti l-a luat tocmai tie, care erai atât de cuminte?
Altii îl priveau lung, fericiti că au scăpat de un rival atât de talentat.
După ce s-a obisnuit în noua postură, iconarul a primit canon de la părintele să spună rugăciunea lui Iisus. S-a ostenit cât s-a ostenit, după care rugăciunea a început să îi miste inima spre pocăintă. A simtit că inima îi era din ce în ce mai usoară, a simtit cum durerea care mai înainte îi apăsa capul dispărea încetul cu încetul. Sfătuit de părintele Ioan, se spovedea si se împărtăsea des.
O singură dată s-a mai întristat: când din două icoane pictate de un fost ucenic de-al său a început să izvorască mir. Desi ucenicul picta mult mai slab decât el, totusi lui Dumnezeu îi plăceau mai mult icoanele acestuia.
După o vreme, părintele l-a rugat să îi vândă toate pensulele si culorile sale. Iconarul i le-a dat de pomană, gândindu-se că nu îi vor mai fi de folos.
Se apropia un an de când renuntase la pictură. Era a treia săptămână din postul Sfintelor Pasti. La spovedanie, părintele i-a spus:
- Îti voi da un canon foarte greu: ai două zile să pictezi o icoană mare cu Învierea. Peste două zile vei pleca într-un pelerinaj la Sfântul Munte Athos si o vei dărui mănăstirii care îti va plăcea mai mult.
- Două zile, părinte? E prea putin timp, cred că nu mai am timp să lucrez.
- Ba ai, te va întări Dumnezeu. Si, când te întorci de acolo, după ce vei vedea icoane de o frumusete rară, să pictezi din nou. Gata, s-a terminat cu lumânările, de acum ai canon să pictezi din nou. Să te rogi si să pictezi. Când pictezi cu smerenie, ca un vrednic vânzător de lumânări, lumea are mare nevoie de icoanele tale. Aici sunt banii de drum, i-a spus părintele, binecuvântându-l. Si aici sunt pensulele tale, i-a mai spus, dându-i înapoi punga pe care i-o ceruse cu aproape un an în urmă.
Iconarului i s-au umplut ochii de lacrimi. Nu credea că va mai picta vreodată. I-a multumit din inimă lui Dumnezeu, după care a plecat în fugă spre casă. Se grăbea să se apuce de pictat. Timpul era scurt, dar avea nădejde că, pentru rugăciunile duhovnicului său, va termina la timp pictarea icoanei.