[forever...]

Dostoievski ilustreaza magistral acest lucru in "Fratii Karamazov." Reluand o istorioara populara, reda povestea unei batrane care, foarte rea fiind in viata ei, s-a pomenit dupa moarte intr-un cazan de foc. Ingerul ei pazitor, tot straduindu-se sa gaseasca macar o fapta buna in toata viata ei, si-a amintit ca, intr-o zi, azvarlise unei cersetoa*re un fir de ceapa peste gardul gradinii. Bucuros, a luat ceapa, i-a intins-o femeii si a inceput s-o traga afara. Vazand ce se intampla, cei impreuna patimitori cu ea s-au repezit sa se agate de ea nadajduind sa iasa si ei. Speriata si indignata, batrana a inceput sa-i lovesca cu picioarele strigand: "Lasati-ma! Pe mine ma scoate, nu pe voi. E ceapa mea, nu a voastra." In acest moment ceapa se rupe si batrana cade inapoi in foc. Si acum se perpeleste acolo.

Daca batrana ar fi spus "e ceapa noastra" n-ar fi fost oare firul acela destul de trainic pentru a-i scoate pe toti din cazan? Dar spunand "a mea, nu a voastra" si-a pier*dut dimensiunea umana.

Refuzand sa imparta si-a rene*gat calitatea de persoana. Persoana cu adevarat umana, credincioasa chipului Sfintei Treimi, este cea care spune "noi", nu "eu", "al nostru", nu "al meu". Fiul lui Dumne*zeu ne-a lasat rugaciunea "Tatal nostru" nu "Tatal meu". Prima comunitate apostolica de crestini impartea totul: "Ei staruiau in invatatura apostolilor, in legatura frateas*ca, in frangerea painii si in rugaciuni... Toti cei ce erau impreuna la un loc aveau toate de obste." (Fapt. 2, 42-44). Acum, dupa nouasprezece veacuri, daca vrem sa fim crestini adevarati avem neaparata nevoie sa regasim sen*sul comuniunii, sa reinvatam sa impartim firul de ceapa.

Si in aceasta privinta tot Sfanta Fecioara ne este mo*del. Dupa Buna-Vestire, prima sa reactie a fost sa plece "in graba spre munti" pentru a impartasi bucuria cu verisoara ei Elisabeta (Luca 1,39-40). Sa remarcam graba, simtul urgentei: simtea ca nu poate pastra numai pentru sine aceasta veste.

Asa cum ne arata parabola despartirii oilor de capre la dumnezeiasca Judecata de la cea de a doua venire a lui Hristos (Mat. 25,31-46), nu voi fi intrebat despre gan*duri, sentimente, viziuni sau stari de extaz si nici despre nevointele ascetice, posturi si metanii. Ci, tot ce ma va intreba va fi daca am dat de mancare celor flamanzi, da*ca i-am cercetat pe cei bolnavi si inchisi, daca i-am pri*mit pe cei straini in casa mea. Altfel spus: in ce fel de re*latii am fost cu semenii mei? Am impartit ceva cu ei? Am fost un simplu individ intors numai spre mine insumi? Sau am fost o adevarata persoana traind in comuniune cu ceilalti? Nu intamplator in limba greaca persoana este desemnata prin cuvantul prosopon, care inseamna si "fa*ta". Numai cand ma aflu in fata cuiva il pot privi in ochi si nu ma pot ascunde de privirea lui, fiind astfel o per*soana vie, deosebita de un individ anonim. Duhul Sfant, Care salasluieste in inimile noastre, este Duhul comuni*unii Care, facandu-ne pe fiecare deosebit, ne face una pe toti.

Traim intr-o societate tot mai rece si mai marcata de singuratate. De aceea, in calitatea noastra de crestini, suntem chemati sa reafirmam sensul comuniunii perso*nale. Trebuie sa ne opunem stapanirii masiniste.

Intr-o zi, cineva s-a dus la un psihiatru. Acesta i-a zis "Ma con*centrez mai bine daca nu va privesc in fata. Intindeti-va pe canapea, iar eu voi sta in spatele acestei draperii." Dupa un timp, simtind o prea mare liniste in spatele dra*periei, pacientul devine suspicios. S-a ridicat si, mergand in varful picioarelor, a dat incetisor draperia deoparte. Banuiala sa era intemeiata. Acolo era intr-adevar un scaun, dar pe el se afla un casetofon care-i inregistra spusele. Psihiatrul disparuse prin usa aflata in spatele scaunului. Pacientul nu s-a tulburat prea tare deoarece isi avea povestea vietii inregistrata pe o caseta, caci o spusese de mai multe ori diferitilor psihiatri pe care-i consultase. Si-a scos propriul casetofon din servieta, a instalat caseta, l-a pus pe canapea, i-a dat drumul si a plecat sa bea o cafea intr-o cafenea aflata pe cealalta parte a strazii. Aici l-a gasit si pe medic cu un pahar in fata. S-a apropiat si s-a asezat la aceeasi masa. "Pai, a protestat psihiatrul, aici ar trebui sa fiti? Nu pe canapea*ua din cabinet povestindu-va viata?" "Nu va faceti griji, i-a raspuns pacientul, casetofonul meu vorbeste casetofonului dumneavoastra." Datoria noastra de crestini este tocmai afirmarea valorii supreme a partasiei directe, a intalnirii reale, de la persoana la persoana, nu de la ma*sina la masina. Fata catre fata.

Iata deci cum este adevarata persoana umana: libera, euharistica, sociala. Cea care, ca staretul Zosima a lui Dostoievski, "e raspunzatoare pentru toti si pentru tot."

E bine totusi ca la aceste trei insusiri sa mai adaugam si o a patra: cresterea, mersul inainte, progresul continuu. "Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu, si ce vom fi nu s-a aratat pana acum" (lin.3,2). Vietuitorul uman nu este static sau imobil ci dinamic. Este pelerin, un calator - un homo viator. Deseori acest dinamism al persoanei este exprimat prin despartirea chipului de asemanarea lui Dumnezeu. In duhul autorului original al Facerii (1,26) probabil ca acesti doi termeni nu erau distincti, ci para*leli. Dar numerosi Parinti greci, si mai ales Sfantul Irineu al Lyonului (sec.II), Origen (sec.III), Sfantul Maxim Mar*turisitorul (sec.VII) si Sfantul Ioan Damaschinul (sec.VII-VIII), le-au dat sensuri diferite.

Dupa talcuirea lor, "chipul" desemneaza ceea ce are omul de la inceput si nu pierde niciodata total in ciuda caderii, iar "asemanarea" este scopul nostru ultim, plinatatea sfinteniei si a vietii noastre in Dumnezeu, este theosis-ul sau indumnezeirea noastra. Chipul este darul initial, facut omului in mo*mentul creatiei; asemanarea este telul final, pe care omul trebuie s-o realizeze printr-o dreapta folosire a li*bertatii cu ajutorul neintrerupt si harul lui Dumnezeu. Chipul este fata de asemanare ceea ce este potentialita*tea fata de realizare. Chipul nu-si este suficient siesi, ci este in asteptare, deschis spre ceea ce va deveni, orientat spre implinirea asemanarii.

Omul-calator, homo viator, este toata viata lui pe drumul de la chip spre asemanare. Unii autori crestini au vorbit uneori despre o "desa*varsire originara" a neamului omenesc in Rai: Adam, de la facerea sa, avea deja intreaga sfintenie si plenitudinea cunoasterii. Pentru noi, cei de astazi, este extrem de greu de inteles acest lucru. Dar trebuie sa aratam ca traditia crestina a primelor veacuri mai avea si o alta viziune despre starea omului dinainte de cadere. In secolul al doilea, de exemplu, ganditori ca Teofil al Antiohiei sau Irineu al Lyonului erau mai aproape de distinctia dinamica dintre chip si asemanare afirmand ca in timpul cre*atiei omul era ca un copil - desavarsit in sensul poten*tial, nu real. Nu era intr-o stare de plenitudine a intelep*ciunii si dreptatii, ci intr-una de simplitate si nevinova*tie. "Era un copil care nu-si desavarsise maturitatea, spune Sfantul Irineu. Trebuia sa creasca si sa-si doban*deasca desavarsirea." Dumnezeu Creatorul l-a asezat pe Adam pe drumul cel bun, dar avea de strabatut o cale lunga inainte de a ajunge la capat. Homo viator nu cala*toreste intr-un cerc inchis, ci de-a lungul unei linii as*cendente.

Acest fel de a vedea lucrurile se confirma cand dam toata atentia si importanta intruparii lui Hristos. Asumandu-Si firea noastra prin intrupare si indumnezeind-o prin Transfigurare, inviere si inaltare, Logosul a adus in univers un element nou, o dimensiune de plenitudine ca*re nu exista la inceput. Nu numai ca a restaurat chipul, dar a si adus noi posibilitati de dobandire a asemanarii. Sfarsitul e mai mult decat inceputul: eshatologia nu este o simpla arheologie.

Si aceasta nu este totul. Dupa Sfantul Grigorie de Nyssa (+apr.395), asa cum ne arata in Viata lui Moise unde foloseste termenul de epektasis pentru a desemna miscarea de "extindere" catre cele dinainte (Filip. 3,14) -inaintarea si cresterea omului vor continua fara intreru*pere nu numai in cursul acestei vieti ci si in vesnicia vea*cului viitor. In cer, ca si pe pamant, cresterea ramane o caracteristica a personalitatii umane. Deoarece Dum*nezeu este fara sfarsit, considera Sfantul Grigorie, ome*nirea rascumparata va participa mereu mai deplin la sla*va si iubirea fara margini ale lui Dumnezeu. Cunoasterea noastra de Dumnezeu, desi mereu in crestere, nu va fi niciodata completa. Esenta desavarsirii consta, in mod paradoxal, in faptul ca nu vom deveni niciodata perfecti, ci vom continua mereu sa inaintam "din slava in slava" (2 Cor.3,18). Cum drept spune Jean Danielou, "sfarsitul este intotdeauna doar un inceput, fiecare treapta de desavarsire devine principiul unei mai mari desavarsiri." Pentru Sfantul Grigorie, orice extremitate implica un dincolo; orice limita presupune propria sa transcendere. Vesnicia, ca si istoria, nu este un cerc inchis, ci o linie ascendenta. Nu este un punct geometric, ci o spirala intr-o nesfarsita desfasurare.

Iata deci ce inseamna sa fii cu adevarat fiinta umana: sa alegi, sa multumesti, sa imparti, sa inaintezi. Gloria enim Dei vivens homo, spune Sfantul Irineu: "Slava lui Dumnezeu este omul viu"." Sa ne straduim ca in fiecare zi sa se manifeste tot mai deplin aceasta slava in noi. Sa devenim fiecare tot mai asemanatori cu Dumnezeu deve*nind tot mai umani.

Kallistos Ware