Citat:
În prealabil postat de N.Priceputu
@AGabriela: Vreau să-ți vând un pont, referitor la problema pe care o ridici.
Frica ne este cel mai mare dușman. Ce vreau să spun? Cu cât ne temem mai mult de un eșec, cu atât crește probabilitatea să-l provocăm, paradoxal, noi înșine. Nu degeaba se spune „De ce ți-e frică nu scapi”.
Și, pentru că e vorba de un paradox, soluția tot paradoxală este: trebuie să acționăm ca și cum l-am dori (eșecul). De exemplu: Știu că emoțiile mă fac să mă bâlbâi, prin urmare îmi e foarte frică să vorbesc în public. Soluția: îmi propun să mă bâlbâi cât mai mult (nu voi reuși). Sau: Mă tem că voi eșua în dorința mea (tot mai acută pe măsură ce vremea trece) de a-mi întemeia o familie, timpul trece în defavoarea mea, îmbătrânesc... Soluția: Nici nu-mi pasă; mai mult: chiar vreau să fiu singur. În fond, poate asta e voia lui Dumnezeu cu viața mea; pentru ce să mă tem, agit, panichez? Facă-se voia Lui!
Atitudinea asta ar putea îndepărta tensiunea în care te afli și care probabil te crispează, te lipsește de relaxarea atât de necesară în relațiile cu ceilalți.
|
Doamnule N.Priceputu, stiti de cate ori am primit acest sfat? Usor de spus...dar stiti cat de greu este de facut? Nu stiu pentru altii, poate o fi mai usor, dar pentru mine care sunt mai neputincioasa si mai netrebnica asa de felul meu este foarte greu. Nu imi mai este frica de singuratate, sau cel putin incep incetul cu incetul sa ma obisnuiesc cu ideea. Stiti de ce imi este frica? De pacat imi este foarte mare frica. Am picat odata, nimic nu imi garanteaza ca nu o sa pic inca o data la cat de slaba sunt. Ispita este mare, uneori nestiind daca voi putea rezista sau nu. Iar acest aspect, cu iertare sa-mi fie, nu il pot trata cu indiferenta, si nu imi pot propune sa merg spre el. Stiu ca avem nevoie de ispite pentru mantuire, dar cand risti sa faci din nou acelasi pacat mare, nu prea vad niciun folos: presupun ca stiti pilda bolnavului care nu avea ajutor sa intre primul in apele tulburate de inger, iar dupa 38 de ani a ajuns Hristos la el insanatosindu-l si spunandu-i "Ai grija sa nu mai pacatuiesti ca sa nu patesti mai rau!" Si poate nu ar trebui sa-mi fie frica nici de a doua cadere, dar mi-e frica de imposibilitatea de a mai cere ajutorul Domnului...stiti ca deznadejdea poate duce la pacate ireversibile. Si acum chiar daca deznadajduiesc ca nu mi gasesc pe cineva, va dati seama ca Hristos inca ma ajuta prin Sf. Spovedanie si Sf. Impartasanie pe care S-a milostivit a mi-o da din nou prin parintele meu duhovnic la ceva timp dupa incercarea mea de indreptare. Cum voi mai putea spune "Hristoase, ingaduie-mi din nou sa ma impartasesc!" daca eu ma voi lepada de El prin acelasi pacat?
Acum intelegeti de ce nu pot ignora acest aspect din viata mea? Si nu imi garanteaza nimeni nici ca va fi un sot model, nici ca voi fi sotie model, nici ca voi fi mama buna, nici ca nu voi pica, nici nimic. Nu ma astept la o casnicie model, sunt constienta ca sunt greutati, am trait intr-o astfel de familie, dar nedejdea in Hristos face totul; la un moment dat daca nu mai poate unul sa spere, spera celalat, daca nu mai poate unul sa mearga, merge celalalt, daca nu mai poate unul sa manance, ii da celalalt de mancare si tot asa. Nu ma pot gandi doar la aspectele frumoase ale unei casnicii, dar nici doar la greutati. Este o cruce de dus acolo, dar o cruce frumoasa, o cruce pe care stiu ca vreau sa o duc. Poate imi este usor sa vorbesc acum si atunci cand o voi duce(daca va ingadui Hristos) ma voi intoarce si vor veni momente cand nu o voi mai vrea, sau o voi vrea scurtata, insa nici pe remiza asta nu pot merge, caci altfel nu mai sunt sigura de nimic din tot ceea ce vreau si devenind confuza mai rau imi va fi.