[cer_indurare]

Salutare tuturor!

Am ajuns pe acest forum din dorinta de a gasi o reolvare problemelor care ma macina de cand ma stiu. Strigatul meu de ajutor a fost "auzit" si pe alt forum, insa fiind mai putin populat fata de acesta, nu am primit mai multe pareri.

Mi-e foarte greu sa povestesc, chiar si ascuns in spatele unui pseudonim si, implicit, in spatele unui monitor.

Inca de mic am fost chinuit de scenele de nebunie ale tatalui meu care o batea pe mama din fel si fel de motive. Orice ar fii facut, nu avea niciun drept sa ridice mana asupra ei, daramite atunci cand ea chiar a fost, si este in continuare, o femeie foarte buna la suflet, care nu a calcat niciodata stramb in fata lui, care mereu s-a chinuit sa avem de toate in casa, care intotdeauna a ajutat chiar si pe cei ce nu au meritat, asa cum a putut ea.

Sunt casatoriti doar la starea civila, deci nu sunt cununati religios (pana azi cand am citit un topic pe forum, nu am dat importanta prea mare acestui aspect). Cred ca sunt 30 de ani de cand sunt impreuna. Ambii au aceeasi varsta (60 ani), ambii au fost casatoriti anterior. Din cate retin, tata de 2 ori. El are 2 copii din casatoria (casatoriile) anterioara (anterioare). (dau cu presupusul pentru ca nu mi se raspund la anumite intrebari si simt ca mi se ascund multe lucruri, dar asta cred ca-i alta poveste...)

Mama i-a crescut fata inca de cand aceasta era foarte mica. Nu a fost un copil model dar niciunul exagerat de rau. A fugit de acasa pe la varsta majoratului, nemaisuportand bataile si insultele tatei. Din nefericire mama nu a plecat odata cu ea. Sora s-a casatorit, a avut un copil, a divortat. Am vazut-o de 3 ori in viata mea si pe nepoata mea o data.

Eu am venit pe lume acum, aproximativ, 20 de ani. Mama a spus ca s-a rugat zi si noapte lui Dumnezeu ca sa aibe un copil. Evident, rugile i-au fost ascultate. Din cate mi s-a mai spsus, si tata a fost fericit ca si-a gasit fraiera (scuzati-mi exprimarea) care sa stea cu el, sa-i manance bataile, si care sa-i mai si daruiasca un copil.

Inca de cand am amintiri, acestea se pot clasifica in amintiri trisite si foarte triste. Eu luam bataie pentru orice greseala specifica oricarui copil. Mai luam si fara motiv, rar, ce-i drept. Mi-era pur si simplu frica de el. Imi amintesc de o palma luata cand i-am spus tatei ca vreau o langosa cu finetti, dupa ce am vazut pe altcineva mancand una. Imi amintesc ce raspunsuri primeam cand il intrebam ceva... (de ex., "tata, ce inseamna "xerox". Raspunsul lamuritor, fara de care niciodata nu as fii putut avea un vocabular atat de bogat precum cel de acum: "Xerox inseamna xerox.") Sincer, in comparatie cu bataile si jignirile pe care le primea mama, "ale mele" erau mangaieri si laude.

Stiu ca niciodata nu am indraznit sa-i cer vreun cadou. Nu-mi amintesc sa imi fii luat ceva vreodata, era sarcina mamei. Oricum, etichetele de pret dispareau nu din politete ci de frica lui. Ba nu, mint! La 12 ani am primit cadou de ziua mea o cutie ieftina de jeluri.

Cand ei erau plecati la servici, eu ramaneam singur acasa cae 8-9 ore. De fiecare data au gasit casa unde au lasat-o. Culmea, era si intreaga, neatinsa de foc, apa, hoti sau altele. Si eu eram viu! Oricum luam bataie ca ma jucam cu vreo surubelnita sau vreo scula din trusa lui si uitam s-o pun la loc. In loc sa aprecieze ca a putut sa ma lase singur de la 5 ani trebuia sa am eu vanatai din cauza ca el avea un sef caruia nu-i putea comenta.

Cati dintre voi stiu sa mearga pe bicicleta? Presupun ca marea majoritate. Cati dintre voi nu a cazut niciodata cu/de pe bicicleta cand invatati sa mergeti pe ea? Ok... eu n-am apucat sa cad de pe ea ca eram prea ocupat primind palmi de la tata, in incercarea lui de a ma stimula sa invat cat mai repede. Asta a fost pe la 6 ani.

Jumate de an mai tarziu, stiam sa merg pe bicicleta la fel de bine cum stiam sa zbor de pe blocuri turn. Si bicicleta si-a gasit un nou proprietar. (Am invatat la 15 ani sa merg pe bicicleta cu ajutorul unui prieten)

N-are rost sa insir diverse ipostaze in care am fost martorul scenelor de genul acela. Eram socat citindu-i ura pe fata cand o lovea. Nu puteam sa intervin, mic fiind, ca era o persoana foarte puternica. Luam si eu peste ochi. Nu, lacrimile si plansetele mele nu ajutau cu nimic. Poate chiar faceam rau. Inca imi aduc aminte cum de Craciun, cand aveam, cred, 8 ani, mama a primit cadou un brad natural, verde, bogat si frumos. A decis sa-l pastreze, intrerupand astfel rutina impodibirii unui pom artificial, urat, anemic si de o varsta apropiata ei. Reactia tatei a fost ceva de nedescris, dar DUPA ce am impodobit bradul natural. S-a napustit aspura mamei, din senin, luand-o la palmi si pumi. Am incercat sa intervin schimband metoda plansului cu metoda distragerii atentiei: "Tata, ma simt rau..." Instantaneu mi-a dat o "pastila" in urma carei am invatat ca expresia "iti dau una de vezi stele verzi" nu e doar o simpla expresie... "Inca ti-e rau, copile?!" Revenid la mama... A pus-o sa scoata bradul vechi si sa-l impodobeasca in mijlocul camerei. Asta a si facut. Cand vedea ca plangea, ii mai aplica cate una, poate-poate il impodobea mai repede.

Craciun fericit!

Sarbatorile constituiau un prilej in plus de cearta. Sa nu mai zic ca niciodata n-am auzit din gura lui numele Mantuitorului sau al lui Dumnezeu decat incalcand una dintre porunci.

In fiecare vara mergeam cu totii la mare. In fiecare vara tata ii spunea mamei sa se intereseze de bilete. Dupa fiecare vacanta mama lua bataie ca a fost ideea ei sa mergem la mare, ca el detesta marea. Nu va chinuiti sa intelegeti... eu unul n-am inteles asta nici pana in ziua de azi. A, bataia de acasa era ca bonus la cea luata in concediu. Deasemenea, si faptul ca urla la oricine si ne facea de rusine era un alt avantaj al faptului ca aveam un asemenea tata.

Apropos, de la o varsta frageda pun in aceeasi fraza cuvintelele "mama" si "alcoolica". Era de asteptat, nu?

Ok, ajunge cu trecutul indepartat ca iarasi ma mir cum de nu zac la margine de cimitir...