Capitolul III

Interpretare patristica a naturii si istoriei

,,Sfintii Parinti dau o noua interpretare naturii si istoriei. Mantuirea adusa de Iisus Hristos a afectat nu numai soarta omului, ci pe a intregii naturi. Aceasta natura, purificata prin moartea si invierea Domnului, dogorita de caldura harului, devine ogorul fecund al divinatatii. Roadele naturii sunt sfinte si ele nu pot fi platite, alterate sau suprimate decat de pacat. Natura nu-I pazita de arhangheli ca paradisul, pentru a interzice accesul celor impuri: Satan si satelitii lui au libertatea sa circule si sa ispiteasca; mantuirea prin Hristos nu a impus naturii sfintenie, ci numai a purificat-o pentru a merge pe calea desavarsirii. In fond, omul e acela care determina caracterul pozitiv sau negativ al naturii fata de Dumnezeu, caci el e cel ce apreciaza.
Sfintii Parinti au, in general, o atitudine de simpatie si chiar de dragoste fata de natura propriu-zisa. Inainte de a lua hotarari mari, in momente de tulburare, din nevoia de a adanci sau limpezi gandurile si mai ales pentru a se desavarsi, Sfintii Parinti se retrag in sanul naturii: la poalele, pe povarnisul sau pe piscul muntilor, pe malul apelor, in pesteri, in paduri sau in pustiu. Traind in contact direct cu natura pura, ei se regasesc pe ei insisi, si reintra in ritmul sacru al firii, pe care o canta in versuri inaripate ca Grigorie de Nazianz sau in proza lustruita ca Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa, Ioan Gura de Aur si Fericitul Augustin. E caracteristic ca intr-un asemenea loc retras, pe malul Irisului, in Pent, cei doi colegi si prieteni Sfintii Vasile cel Mare si Grigorie Teologul au alcatuit, din scrierile lui Origen, acel cod al conduitei crestinului desavarsit, care se numeste "eleganta" sau "distinctia spirituala". Majoritatea Sfintilor Parinti si a scriitorilor bisericesti greci si latini scriu cate un tratat despre feciorie. Ei exalta virginitatea omului, la lumina comparatiilor nesfarsite cu puritatea naturii. Natura crestina are prospetimea, castitatea si inocenta creaturilor in momentul iesirii din mainile lui Dumnezeu. Sfantul Grigorie de Nazianz spune undeva ca el prefera sa traiasca cu fiarele caci ele sunt mai bune ca oamenii. Fiarele despre care ne vorbeste Sfantul Atanasie in Viata Sfantului Antonie sunt deghizari satanice, caricaturizari ale animalelor, nu animale propriu-zise. Incercarea demonilor de a altera firea imbracand chip animalic e tot asa de frecventa si sub masca umana.

Gandirea patristica are aprecieri aspre la adresa naturii umane. Aceasta e perfectabila, dar e inclinata mai ales spre lunecare. Sfintii Parinti lupta din rasputeri contra lunecarilor naturii prin intarirea si inarmarea sufletului. Natura umana trebuie inaltata prin vindecarea imperfectiunilor si transfigurata prin exercitiul continuu al virtutii si al cunoasterii.Natura, e, in gandirea patristica, opera lui Dumnezeu si serveste omului pentru exercitiul desavarsirii. Ea e una, alcatuind un tot perfect unitar, nu impartita in diferite etaje apartinanad fiecare altei divinitati, ca in mitologia indiana, greaca, latina s.a. Natura nu e nici identica cu destinul, ca la atatia ganditori pagani, nici suficenta siesi avandu-se pe sine cauza si scop, ci ea e un instrument in mainile lui Dumnezeu, care lucreaza dupa planurile sale ascunse. Cercetarea stiintifica a naturii pe care unii Sfinti Parinti o practica cu pasiune confirma principiile credintei si mareste entuziasmul cunoasterii.

Istoria capata si ea un sens nou. Ea nu mai este o inlantuire anosta de cauze si fapte economice, politice, sociale si militare, proprii unor tari sau unor vremi. Continuand sa existe, aceste cauze si fapte nu se mai explica prin specificul omenesc sau prin imponderabilul intamplarii ori al destinului, ci prin planul insondabil al Providentei divine. Istoria umana se desfasoara pe pamant printre oameni si pentru oameni, dar ea nu e o simpla jucarie terestra, ci e puternic si organic legata de istoria cerului. Aplicand faptelor istorice, teoria filosofica a Logosului "spermatikos", istoricii patristici declara ca istoria omenirii precrestine este o pregatire pentru istoria cea noua care incepe cu anul nasterii Mantuitorului. Prin umbrele si luminile ei, dar mai ales prin luminile ei, istoria universala deschide drumul istoriei mantuirii, istoriei crestine. Imparatii si conducatorii de popoare legislatorii si oamenii precrestini se integreaza cu onoare in istoria divina daca ei au lucrat dupa dreptate si dupa ratiune. Istoricul Eusebiu de Cezareea spune undeva ca numai prin planul Providentei se explica minunata coincidenta a raspandirii crestinismului cu asezarea pacii romane sub primii Cezari, coincidenta care a transformat umanitatea.
Fericitul Augustin, in lucrarea sa celebra De civitate Dei, imparte omenirea in doua cetati rivale, care duc un razboiu neincetat: cetatea pamanteasca, a acelora care traiesc dupa om, dupa modelul uman, si cereasca a acelora care traiesc dupa Dumnezeu, dupa modelul divin. Aceste doua cetati sunt amestecate si inlantuite aici pe pamant, dar ele vor fi bine separate una de alta la sfarsitul lumii in fata dreptului Judecator. Dumnezeu va face insa ca cetatea celor alesi sa se intinda pana la marginile pamantului, ca imparatii si conducatorii sa fie in tarile lor imaginea fidela a lui Dumnezeu in ceruri - cum caracterizeaza Eusebiu pe Constantin cel mare,- ca istoria sa fie o manifestare terestra a planului divin.

Istoria umana este, pentru gandirea patristica, actiunea in desfasurare a unitatii terestre sub ochiul vigilent al lui Dumnezeu. Aceasta actiune va trebui, cu trecerea veacurilor, sa ajunga expresia insasi a bunatatii divine. Coborarea lui Dumnezeu in istorie prin intruparea lui Iisus Hristos este o garantie sigura." (va urma)

SFANTUL EFREM SIRUL:PLANSUL DE LUNI SEARA