[Decebal]

Tot atât de însemnată pentru politica regelui faţă de aspectele corelate ale stăpânirii feudale a pământului şi ale calităţii de nobil e hotărârea sa de a-i exclude pe nobilii necatolici de la dreptul la stăpânirea cu titlu nobiliar a pământului: „nici un altul decât numai cel care e adevărat catolic şi care cultivă cu fidelitate credinţa pe care o ţine şi o mărturiseşte biserica romană poate să păstreze şi să posede stăpâniri cu titlu nobiliar sau cu titlu de beneficiu ...” (notă de subsol: Adoptată la cererea franciscanilor din regiunea Caransebeş pentru teritoriile supuse activităţii lor misionare, această decizie a lui Ludovic de Anjou ne e cunoscută prin textul de confirmare a ei emis de Sigismund de Luxemburg; foarte probabil ea datează din 1366.) Aşadar, după ce a legat calitatea de nobil de recunoaşterea prin act scris a cancelariei regale, Ludovic de Anjou a condiţionat dreptul de stăpânire a pământului cu titlu nobiliar şi de apartenenţa la confesiunea catolică. Noua măsură care condiţiona dreptul de stăpânire asupra pământului şi recunoaşterea calităţii de nobil de apartenenţa la confesiunea romano-catolică ne introduce în înţelegerea politicii regelui faţă de o altă mare realitate a societăţii româneşti cuprinse în vasta şi rapida acţiune de reorganizare întreprinsă de el în 1366, anume biserica ortodoxă.

Concomitent, probabil, cu măsura precedentă, Ludovic a adoptat şi a treia hotărâre a sa, complementară faţă de cea anterioară. Un act regal emis la 20 iulie 1366 din Lipova şi păstrat în exemplarul destinat comitatelor Cuvin şi Caraş poruncea categoric nobililor şi celorlalţi stăpânitori de pământ, cetăţilor şi oraşelor regale pe teritoriile cărora se aflau preoţi „slavi sau schismatici” să-i înfăţişeze împreună cu familiile lor comitelui Benedict Himfy la data fixată de acesta; el urma să le aplice ordinele ce aveau să-i sosească între timp de la rege. Ordinul regal a deschis prigoana sistematică şi legalizată împotriva clerului ortodox, prigoană pe care avea să o continue până la sfârşitul domniei lui Ludovic.

Stabilirea raportului obligator între condiţia nobiliară şi apartenenţa la catolicism, pe de o parte, şi măsurile adoptate împotriva clerului ortodox, pe de altă parte, nu au fost decât manifestările diferite ale aceluiaşi ţel: înlăturarea confesiunii ortodoxe din viaţa politică a ţării.

Presimţind reacţiile pe care aceste măsuri aveau să le provoace inevitabil şi care, adăugându-se vechilor nemulţumiri, aveau să dea caracter exploziv situaţiei şi altminteri foarte încordate din Transilvania, Ludovic de Anjou a introdus în provincie o nouă organizare judiciară de caracter excepţional. Răspunzând chemării tuturor nobililor „ţării noastre transilvane” care îndurau „neajunsuri zilnice şi nenumărate hoţii”, „tâlhării” şi „alte fapte criminale” din partea a „diverşi răufăcători” „îndeosebi rumâni” din această „ţară a noastră”, regele acordă la 28 iunie 1366 nobilimii un privilegiu excepţional care avea să-i permită „să extermine sau să nimicească din această ţară pe răufăcătorii de orice naţie, anume rumâni”. Noul sistem de justiţie expeditivă îngăduia condamnarea şi executarea învinuiţilor de către acuzatorii lor pe temeiul mărturiei unui număr variat de martori, mai mic în caz de flagrant delict sau mai mare pentru cazurile cu „inculpare notorie”. Conceput pentru a permite nobililor să facă faţă, cu mijloace excepţionale, stării de puternică încordare socială şi politică pe care o divulgă fără înconjur, noul sistem judiciar introdus de actul regal întemeiat pe instanţe organizate ad-hoc de pârâş, era, în ciuda aparenţelor de reciprocitate pe care se străduia să le salveze, o formulă de represiune legalizată încredinţată nobilimii, pentru apărarea poziţiilor ei. Pe deasupra, actul regal aduce şi prima discriminare legală, după criteriul etnic, referitoare la români, cunoscută în istoria Transilvaniei.

sursa: Şerban Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc, editura Dacia, 1988, pag. 86-88.