[CristianR]

Credinţa, ca drum spre Dumnezeu, este plină de paradoxuri.
Unul este acela că, deşi cauţi să alini suferinţa altora, atunci când îţi iese, totuşi, în cale, o asumi şi, în modul ăsta, te foloseşti de ea ca de combustibil pentru a te propulsa mai sus.

Un alpinist, care se supunea unor grele privaţiuni (geruri, eforturi la limita puterilor, nesomn), riscându-şi viaţa cu ocazia fiecărei expediţii, spunea că n-ar putea face altceva întrucât pentru el asta este viaţa adevărată, în timp ce traiul confortabil l-ar resimţi ca pe o moarte.

Părăsirea zonei de confort este şi pentru călugărul creştin prima condiţie ca să o apuce pe calea alpinismului duhovnicesc: se lipseşte în bună măsură de hrană, de somn, chiar şi de sănătate, subţiind cât mai mult legătura cu trupul şi dobândind acea tensiune lăuntrică ce îl poate propulsa spre cer.

Ăsta este şi sensul postului creştin şi al oricărei suferinţe binecuvântate, mai ales atunci când nu suferi din pricina ta; cum e cazul celor prigoniţi pentru credinţă şi aruncaţi prin închisori.

Ceea ce ne recomandă Hristos este să ne purtăm crucea, garantându-ne că în felul ăsta vom învia şi noi aşa cum a înviat El.

A nu se înţelege că doresc suferinţa copiilor, Dumnezeu să-i apere! Vreau doar să arăt că nu trebuie să ne supărăm pe Dumnezeu pentru asta; ci să răbdăm, suferind împreună cu aceşti copii, pe care-i putem ajuta, când vor creşte, să găsească sens în suferinţa lor numai dacă noi înşine l-am găsit.