Citat:
În prealabil postat de Mihnea Dragomir
Pe mine, unul, ma cuprinde un fior metafizic. Parameci, porifere, meduze s-au succedat in mine, pana cand m-am alcatuit, incovrigat si gasteropodal. Vertebrarea a venit dupa aceea si, macar o secunda, am avut odata aripi. Atunci am prins a ma naste. Si, de atatia ani, am in miezul fiintei mele o succesiune ancestrala care uneste, din veriga in veriga, nimicul anorganic straluminat cu fulgerul atoateincepator. Recapituland Universul, sunt, in acelasi timp, ascarid si scanteie de dumnezeire. Din inceput procariot, chemat sunt la entelehia trairii. Evolutia mea este de la nevazutul microscopic spre nevazutul fara sfarsit si neinserat.
|
.........:))))))
Deși aș fi preferat să dai oarece atenție în sensul propus de mine, mărturisesc că n-am rămas dezamăgit: verva ta umoristică e din nou de zile mari. Ești teribil când te-apucă criza de umor, iar asta îmi place în mod deosebit la tine. Precum știi.
În ce mă privește ținteam, când am scris că îmi pare a găsi dincolo de interpretarea uzuală a expresiei comentate de tine un anume tip de gând, de înțelegere, care apare și în alte forme chiar și în viața sufletească ori duhovnicească - ținteam așadar spre anumite analogii, cel puțin. De nu cumva e chiar mai mult, anume o lege a devenirii care se exprimă la diverse niveluri și în nesfârșite forme.
Un caz particular aș găsi imediat la un artist, să zicem la un scriitor. El trece, de obicei, prin etape ale artei lui, așa cum a fost ea dezvoltată în istoria ramurii respective. O face în mod natural, firesc, eventual condus/asistat de un maestru sau își impune exercițiul ca autodidact. Până când își găsește modul propriu de lucru și stilul și simțământul împlinirii și expresia etc., artistul experimentează, nu neapărat într-o ordine identică cu aceea care s-a fixat istoric, o mulțime de așezări pe care le putem ușor găsi la artiștii din epocile precedente. De obicei le părăsește fie pentru că nu se simte împlinit așa în travaliul scrisului fie pentru că nu are succes etc. Cert e că majoritatea artiștilor au repetat, cumva, "filogeneza" artei lor în propria aventură ontologică.
Un alt mod de ilustrare a aceluiași raport l-aș găsi chiar în viața de credință. Nu neapărat pentru că unii oameni, cum ar fi de pildă Părintele Rafail Noica sau, de ce nu, Mircea Eliade, au experiat în căutările lor diverse forme ale vieții de credință ci, mai mult încă, la unii oameni în dezvoltarea conștiinței dogmatice sunt parcă recapitulate subiectiv epoci întregi din istoria mântuirii. (Lucru care îi și face pe acești credincioși să înțeleagă în alt mod decât înțeleg eu, de pildă, scrierile VT și NT. Ei trăiesc propriu-zis istoria poporului evreu, în unele aspecte ale ei, cel puțin; experiază situații cu totul asemănătoare cu ale unor drepți ca Iov, ori ca Avraam etc., au parte de o întoarcere a fiului risipitor ș.a.m.d.) Nu mai spun de aceia care, parcă, într-un apogeu al recapitulării istoriei mântuirii L-au reprezentat, se spune uneori, pe Însuși Domnul.
Așadar, acest gând "ontogeneza repetă filogeneza" ar putea fi, dincolo de limitările stricte la problematica evoluționismului, o sursă posibilă de analogii și înrudiri cu alte aspecte ale vieții omenești și chiar cu unele experiențe din viața de credință. Cam asta țineam să adaug și eu, în paralel (poate chiar ușor în opoziție) cu succesul pe care îl aveți deja în mânuirea zdrobitorului de vrăjitoare!..:)