[C.tin]

Sfântul Munte Athos, «cel mai important centru spiritual al Europei» - cum îl denumea, recent, francezul Placide de Desseille - are douăzeci de mănăstiri: şaptesprezece greceşti, una rusească, una sârbească şi una bulgărească. În afară de mănăstiri însă, Sfântul Munte Athos are şi schituri, numeroase colibe (cu biserici şi case de locuit), chilii, precum şi case pustniceşti, toate fiind aşezăminte monahale athonite.
În «Grădina Maicii Domnului», cum mai este numit Sfântul Munte Athos, sunt, înprezent, douăsprezece schituri, în patru dintre acestea ducându-se o viaţă chinovială (de obşte, în comun), iar în opt o viaţă idioritmică (de sine, proprie).
Schiturile aghiorite cu viaţă chinovială sunt : a) Adormirea Maicii Domnului Bogorodiţa, care aparţine Mănăstirii «Sfântul Pantelimon» (rusească); b) Sfântul Prooroc Ilie - al Mănăstirii Pantocrator; c) Prodromul (românesc) - al Mănăstirii Marea Lavră a Sfântului Atanasie; d) Sfântul Andrei-Seraď Karyes - al Mănăstirii Vatoped.
La rândul lor, schiturile cu viaţă idioritmică sunt: a) Sfânta Ana - al Mănăstirii Marea Lavră; b) Sfânta Treime Kavsokalivion - al Mănăstirii Marea Lavră; c) Sfântul Dimitrie - al Mănăstirii Vatoped; d) Prodromu - al Mănăstirii Ivir; e) Sfântul Pantelimon - al Mănăstirii Cutlumuş; f) Naşterea Maicii Domnului-Noul Schit - al Mănăstirii Sfântul Pavel; g) Sfântul Dumitru-Lacu (românesc) - al Mănăstirii Sfântul Pavel; h) Bunavestire - al Mănăstirii Xeno-fon.
Pe pământul athonit, la ora actuală, se află, prin urmare, nouă schituri greceşti, două româneşti şi unul rusesc. Cele două româneşti sunt - după cum am semnalat, deja - unul cu viaţă chinovială şi celălalt cu cea idioritmică. Schitul românesc aghiorit Prodromu a luat fiinţă în 1853, iar biserica acestuia a fost sfinţită peste un deceniu, în 1863. Şi, aceasta, după mari străduinţe. Abia la 19 iunie 1871, schitul Prodromu era declarat comunitate românească, pentru ca, după mai multe tergiversări, Patriarhia ecumenică din Constantinopol să-l recunoască, ca atare, în 1876. Celălalt schit românesc athonit, Lacu, e mult mai vechi decât schitul Prodromu. Schitul Lacu era deja refacut în 1760. Astăzi, schitul Prodromu depăşeşte, cu mult, ca mărime, ca număr de vieţuitori etc., schitul Lacu.
Prezenţa monahilor români pe Sfântul Munte Athos este cunoscută încă din secolul al IX-lea. De menţionat că din secolul al XII-lea şi până în zilele noastre prezenţa monahilor români pe Sfântul Munte a fost neîntreruptă. Până la înfiinţarea schiturilor româneşti Lacu şi Prodromu, monahii români vieţuiau în mai toate aşezămintele athonite, de unde, apoi, treptat-treptat, s-au stabilit în acestea. Dacă Ortodoxia românească datorează mult spiritualităţii isihaste athonite, aşezămintele de pe Sfântul Munte Athos au putut fiinţa, timp de secole, în timpul ocupaţiei otomane, graţie ajutoarelor generoase, de tot felul, ce le au fost acordate de domnitorii, boierii şi locuitorii creştini ortodocşi ai Ţării Româneşti şi Moldovei. Unii dintre domnitori sau dintre boierii valahi şi moldavi chiar au rectitorit mănăstiri athonite. Oricum, este unanim cunoscut că nici un alt popor ortodox - inclusiv cel pravoslavnic, al ţarilor ruşi - nu a ajutat mai mult Sfântul Munte Athos ca poporul român. Cu toate acestea, românii nu au până în prezent o mănăstire a lor pe pământul Athosului. Fiindcă, atunci când puteau să o aibă, românii nu au făcut-o şi nici nu au cerut-o în schimbul ajutoarelor acordate dezinteresat; mai ttârziu, când au dorit-o, în secolul al XIX-lea, statul grec şi Patriarhia din Constantinopol n-au voit-o, ca, de altfel, de atunci şi până astăzi. Deşi, în fond, răsplătirea ajutorului generos al românilor şi, totodată, păstrarea caracterului pan-ortodox al Sfântului Munte ar consta, de fapt, doar în aprobarea autorităţilor statului grec şi a Patriarhului de Constantinopol de ridicare a schitului Prodromu la rangul de mănăstire, în viitorul apropiat.
În «Cuvânt introductiv» la cartea noastră «Românii şi Athosul. Pagini inedite din istoria legăturilor Românilor şi Bisericii acestora cu Sfântul Munte Athos», publicată în 2002, relevam, printre altele: «La 9 septembrie 1989, oarecum profetic, scriam articolaşul întitulat „Pe când o mănăstire românească la Sfântul Munte Athos”, pe care aveam să-l public în revista „Mărturie ortodoxă” din Olanda, precum şi în presa laică şi ecleziastică din România de la începutul anului 1990. Articolaşul se voia - şi se voieşte şi astăzi - o pledoarie în favoarea dreptului istoric al românilor de a avea o mănăstire în Athos şi un apel către autorităţile politice şi bisericeşti ale acestora de-a acţiona în această privinţă». Prin rândurile de faţă, reînnoim pledoaria şi apelul către aceleaşi autorităţi româneşti, politice şi bisericeşti de a acţiona în scopul dobândirii unei mănăstiri româneşti pe Muntele Athos, cel sfinţit şi de rugile şi nevoinţele atâtor monahi români de-a lungul secolelor. Mai ales că o astfel de acţiune a autorităţilor româneşti le este acumfacilitată de intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană. Realitate, de altfel, care ar trebui să aibă, ca urmare firească, efectivă şi imediată, încetarea acordării automate a cetăţeniei elene monahilor negreci, dar cetăţeni ai Uniunii Europene - aşa cum se procedează în prezent - o dată acceptaţi de autorităţile statului grec să vieţuiască pe pământul athonit. Căci printre monahii athoniţi negreci, dar cetăţeni europeni, se numără, de la 1 ianuarie 2007, şi monahii români. Ministerul de Externe al României se va sesiza, oare, de problemă şi va trece la rezolvarea ei?
Cert este că existenţa unei mănăstiri româneşti în Sfântul Munte Athos ar constitui şi un exemplu de conlucrare şi vieţuire de unitate ortodoxă ecumenică într-o Europă unită.

Pr. Dr Ioan Dură/ Bruxelles
Schiturile Sfântului Munte Athos