Nu cred ca exista o nevoie de a crede.
(Un ateu imi spunea sapt. trecuta ca a crede in Dumnezeu este semn de slabiciune: adica oamenii doresc diverse lucruri pe care nu pot sa le atinga singuri deoarece sunt prea prosti/lenesi/incompetenti/fricosi/lasi si atunci este mai simplu sa creada in Dumnezeu si intr-o "justitie divina" care le-ar da un iluzoriu castig de cauza. El opunea credintei in Dumnezeu, credinta in propria persoana si responsabilitatea pt propria existenta).
Mai degraba cred ca exista o dorinta de aflare a Adevarului care ne impinge pe calea credintei (cred ca omul simte cumva ca nu poate trai in minciuna). Chiar si un ateu care spune gandesc, deci exist (stiu, Descartes nu era ateu..dar enuntul acesta este fara Dumnezeu) nu va accepta ca materialul gandirii lui sa fie o minciuna. Cautarea adevarului este importanta pt oricine si daca este un demers serios, va duce la credinta.
De aceea, nu intamplator, de mult timp se incearca "relativizarea" adevarului.. Asa este atacat drumul spre credinta, in opinia mea.
Ca daca oamenii ar intelege ca adevarul NU este relativ, ca este absolut si indivizibil (daca ai doar jumatati de adevar, nu ai nimic, de fapt), ca exista independent de mintea si vointa noastra, atunci pasii i-ar purta catre crestinism.
|