La mine, dupa o perioada de reculegere in rugaciune, pe care o simt uneori ca binefacatoare mangaiere, alteori ca binefacatoare tensiune (o tensiune de lucru) se intampla asa: duhul lumesc imi aduce imprastierea mintii, neliniste, iesiri nervoase de tot felul, pripa, nerabdare, sentimente de vinovatie dar si furie etc.
Bucuria lumeasca izvoraste din satisfacerea nevoilor lumesti. Dar astfel se fortifica omul vechi, pamantul din mine si aerul mandriei si al neintelepciunii de toate felurile.
Nu cred insa ca de aici deriva automat nefericire duhovniceasca. Conteaza care e atitudinea de primire a lumescului. Daca e pripita si mandra, atunci lumescul devine sageata, arma, otrava. In duh de rabdare si ingaduinta, lumescul meu si al altora ramane in afara lucrarii duhovnicesti, atat de firava cum este aceasta in cazul meu.
Desi par greu compatibile, cred ca in timp se face loc pentru ambele moduri de a fi, in functie de situatie si in ponderi diferite: fundalul musai sa fie nevointa spre Hristos.
Cu ajutorul lui Dumnezeu se limpezeste treptat apa sufletului. Intr-un borcan cu noroi, adaugind strop cu strop apa limpede, cu vremea totul devine straveziu.
Aceasta inseamna insa sa ne tinem statornic la pocainta.
Asa sa ne ajute Dumnezeu!