[delia31]

Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii

„Eli, Eli, lama sabahtani?”

1. “În mai toate celulele, una din încuietoarele predilecte este discutarea cuvintelor rostite de Mîntuitorul pe cruce: Eli, Eli, lama sabahtani? De vreme ce Hristos a putut spune: Dumnezeule de ce m-ai părăsit? înseamnă că a fost om şi el, nu Dumnezeu. Panait Cerna: „ai gemut şi tu cînd fierul te pătrunse.”
Argumentul acesta îl socotesc întru totul neîntemeiat, iar din cuvintele de pe cruce deduc, dimpotrivă, proba absolută a validităţii răstignirii. Am de partea mea pe Dostoievski, pe Simone Weil, pe Kierkegaard – şi întregul sinod de la Halchidon.

Am şi două tablouri înfăţişînd răstignirea, unul de Holbein (la Basel) şi altul de Velasquez (la muzeul Prado). In ambele lipsesc razele de lumină pornite din cer, tragedia e ireversibilă, fără de leac; săvîrşitu-s-a: nu numai chinul şi proorocirea, ci şi toată tevatura, gata, moartea nu e clinică, învierea e izgonită printre amăgiri şi deşarte nobile nădejdi, niciodată nu va trăi trupul acesta răsucit, sîngerînd, găurit, terfelit, sfirtecat. învierea este cu totul imposibilă.

Aşa spune Dostoievski – făţiş – că-i apare Hristos în tabloul lui Holbein şi aceeaşi precisă, neagră, rece impresie am avut-o şi eu privind Răstignirea de Velasquez, care a fost expusă şi la Luvru şi unde în primul plan domină galbenul intens – uită-l dacă poţi! – al unei mantii; în fund sunt jalnicele cruci, bietele trupuri, cerul de plumb.

Crucile par aruncate la distanţă, deja uitate – cum ai uita în grabă (şi osînditorii cu adevărat lucraseră sub imboldul pripei) un lucru neînsemnat ori stingheritor -, Hristos este cu totul singur şi-n părăsire, un răstignit lîngă alţi doi indivizi, undeva la marginile murdare ale unui oraş, pe o movilă de gunoi, pietre şi zgură, într-o amiază toridă şi – din cauza norilor joşi -de zăpuşeală.

Nu se văd ca în Dictatorul lui Jules Romains puternicele şi melancolicele structuri ale suburbiilor unui mare oraş modern, ci masivele metereze ale unei aşezări străvechi, reci şi rele mai mult decît melancolice. Un sistem închis, cum spun fizicienii cînd prevestesc inexorabilitatea entropiei.

Din ţărîna ce aduce a leşie, din norii grei, din privirile stinse ale crucificaţilor, din scăpărările morocănoase ale executanţilor se scurge, ca o ceară brună, ceara peceţii care încheie. Din întinderea ce acoperă totul ca un clopot nu încape ieşire. Transcendenţa e o teorie, învierea pare, ba nu pare, se vede limpede că e o puerilitate. Şi-au căutat-o. Bieţii de ei. Să fim oameni întregi. Le arăt celor ce pun problema lui Eli, Eli: cu atît mai bine că e aşa, numai aşa putea să fie.

Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decît dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate. în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.

Domnul venise hotărît să bea paharul pînă la fund şi să se boteze cu botezul crucii, dar în grădina măslinilor, cînd se apropia momentul, tot s-a rugat să fie scutit a deşerta paharul.

Desigur, adaogă: facă-se voia Ta. Şovăiala totuşi a fost reală. Iar pe cruce, în ciuda comunicării idioamelor, în ciuda faptului că avea deplina conştiinţă a învierii, natura omenească pare să fi covîrşit oarecare timp – după cum, contrapunctic, a predominat natura divină pe muntele Tabor -, căci altfel nu s-ar fi auzit atît de firescul mi-e sete şi nici atît de allzumenschlich-ul: Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?