Citat:
În prealabil postat de glykys
Bine ai revenit, MariS!
Era o povestioara gasita intr-o carte cu predici la duminicile de peste an, la Evanghelia despre copilul demonizat, al carui tata vine la Hristos sa ceara vindecarea copilului, moment in care, intrebat fiind despre credinta sa, spune: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!
Se pare ca povestioara ar fi adevarata, orisicum, era data ca pilda pentru credinta si necredinta noastra in Hristos. Eu am inteles de aici trei lucruri:
1. Credinta nu sta in vorbe sau pareri, ci in fapte. In ciuda "minunilor" vazute si a simpatiei populare, nimeni nu a avut suficienta credinta pentru a se lasa pe mainile circarului.
2. Credinta se cunoaste in imprejurarile grele de viata si de moarte - cata vreme lumea privea de pe margine si era in siguranta, tuturor li se parea ca au credinta.
3. Este vorba despre relatia care se stabileste intre Dumnezeu si credincios. Adeseori il privim pe Dumnezeu ca pe un vrajitor sau ca pe un circar, capabil sa faca lucruri neobisnuite, dar prea putini ne raportam la El ca la un Tata - copilul din istorioara are curajul sa se urce in roaba si sa se lase trecut peste apa nu pentru ca vazuse cu ochii lui abilitatea circarului, ci pentru ca avea incredere in el, se raporta la el ca la un tata, nu ca la un vrajitor.
|
Hmm, incredere zici, da, frumos spus.. deci incredere, incredere din toata inima .. hei ce frumos ar fi sa avem aceasta incredere din toata inima. Mai ales io, ca am un pietroi mare in loc de inima ..
Multam fain, multam fain, Ana Maria. O sa mai raman pe aici ca sa mai invat din astfel de povestioare si sa mai citesc ce scriu cei la care simt caldura inimii. Poate s-o moie si-a me!
Bucurii!