[Parascheva16]

Ungurii „unealtă sângeroasă a papalității

Între timp însă, între Apus şi Biserica lui Hristos apăruse o adâncă ruptură. Papismul, devenit de la Nicolae I doctrina dominantă a Romei, era tot mai mult şi mai violent impus apusenilor. Căzută sub barbari, ruptă de Imperiul roman ce îşi mutase capitala şi inima la Constantinopole, Roma voia să redevină o mare putere şi un mare centru al lumii. Dacă se putea, chiar unica putere şi unicul centru al lumii. Falsificarea unor documente istorice „ca celebrele „Donații Constantiniene” „au fost doar un pas pe această cale. De la care s-a trecut la falsificarea Învățăturii de Credință. Secolul IX a marcat o culme a încercării de întoarcere a Apusului la ceea ce fusese cândva, la Ortodoxie. Sfântul Fotie a fost punctul cel mai înalt al acestei culmi, dar nici el nu a izbutit ceva permanent pentru apuseni. Deşi Papa Ioan al VIII-lea va recunoaşte oficial Sinodul de la Constantinopol din 879, care însemna lepădarea de rătăcirile papilor dinainte, această recunoaştere a fost fără urmări efective. Politica era prea mult pentru Roma ca să poată fi supusă Adevărului. Şi ereziile papiste „de la supremația papală asupra Bisericii lui Hristos până la Filioque şi Purgatoriu „au fost impuse manu militari întregului Occident[17].


În acelaşi timp însă, Papalitatea căuta o putere care să-i ajute la supunerea părților de Răsărit ale Europei, chiar şi a Imperiului roman pe care acum îl renega pentru a i se putea substitui. Orice forță a putut fi folosită, a fost folosită. Cruciade care au însângerat țările şi popoarele ortodoxe, Inchiziția, păgâni plătiți să-i atace pe ortodocşi, mijloace de corupere şi promovare a corupților în țările țintă „Şi, în acelaşi timp, clerici şi călugări cu masca pioşeniei şi vorbe meşteşugite care să culeagă roadele acestor politici.


Aceasta este pricina pentru care, după victoria de la Lechfeld (955), aliații germani „sau supuşii germani -ai Papalității nu se străduiesc să nimicească pe Unguri. Cei zece până la douăzeci de mii de războinici cruzi erau o unealtă ce putea folosită împotriva Românilor, Sârbilor, Bulgarilor şi celorlalte popoare non-papiste „fie ele creştine sau păgâne „din Răsărit[18].


O vreme cumpăna istoriei se tot mişcă nehotărâtă pentru Unguri. Păgânismul cu care veniseră? Creştinismul primit de la Constantinopole? Papismul roman?


Ultimul era mult urât de Unguri, atât din pricina autoritarismului trufaş „care venea în conflict cu mândria ungurească „dar şi din pricină că în spatele presiunilor germane împotriva Ungariei stătea Papalitatea. Ungurii de rând, începând de la slugile războinicilor şi mergând până la robii de felurite naționalități, înclinau spre mângâierea şi pacea Ortodoxiei. Urmele se mai văd până astăzi, atât în limba cât şi în obiceiurile ungureşti, în care se poate recunoaşte cu uşurință pecetea Ortodoxiei şi mai cu seamă a Ortodoxiei româneşti. De la preluarea numelui de Crăciun pentru Naşterea Domnului şi până la cel de săptămâna laptelui (a brânzei, la Români) pentru săptămâna dinainte de Postul Mare, aceste urme sunt mai mult decât lămuritoare pentru ceea ce fusese voia Poporului Ungar în secolele IX-X. Dar, ca de atâtea ori în istoria Ungurimii, nu voia poporului, ci voia nemeşimii, a celor bogați, avea să prevaleze.


Cea mai mare nenorocire pentru Ungaria şi pentru multe alte nații avea să fie un apostat. Voiteh, fiul lui Geza, se căsătoreşte cu Ghizela, fiica lui Henric al II-lea de Bavaria. Şi, în loc să îşi aducă nevasta la Credință, se leapădă de Ortodoxie şi devine slugă a Papei. Ajunge până acolo încât îşi masacrează compatrioții nobili care nu îi urmează apostazia sau care încearcă să rămână păgâni. Practicile violente ale propagandei romano-catolice sunt folosite din plin.


De la Voiteh cel devenit Ştefan „pentru Papalitate „Sfântul” Ştefan, sfânt catolic precum foarte mulți alți criminali notorii şi ideologi ai crimei religioase[19] „a devenit Ungaria unealta Papalității. Au urmat mai bine de 1000 de ani de persecuții religioase, rapturi, torturi, jafuri, crime.
Este poate locul în care se cuvine să cităm pe marele istoric Şerban Papacostea:

Simbolul în numele căruia s-a desfăşurat impulsul cuceritor al lumii latine în Răsărit a fost credința romano-catolică şi expresia sa militară, cruciata. Forța care a dirijat şi coordonat expansiunea a fost Biserica romano-catolică, puterea cu tradiții şi veleități universale a papalității „Instrumentele de căpetenie ale acestui vast efort de integrare, urmărit deopotrivă cu mijloacele militare şi cu cele ale misiunilor şi persuasiunilor, au fost ordinele călugărilor cavaleri şi ordinele călugărilor misionari. Valul uriaş dezlănțuit de expansiunea Apusului în Europa Răsăriteană nu a ocolit nici lumea românească. Aici, principala forță de percuție a fost Regatul ungar „[20]

Aşa cum am amintit, primul popor persecutat de Voiteh-Iştvan (Ştefan) a fost chiar Poporul Ungar. Libertatea pe care Ortodoxia o lăsa alegerii credinței a fost inacceptabilă atât pentru noul trecut la romano-catolicism cât şi pentru urmaşii săi. Prin confiscarea averii, arestare, tortură şi execuții publice el „a convertit” pe toți nobilii din nucleul central al Ungurimii. Pentru aceste „realizări”, de altfel, a fost şi felicitat în viață şi canonizat după moarte de Papalitate.


Foarte mulți dintre urmaşii săi au mers pe aceeaşi linie. O vreme destul de îndelungată principalii vizați de presiunea papistă au fost nobilii „Unguri, Români, Slavi „aflați sub controlul coroanei ungar. Se credea că oamenii de rând vor fi siliți de stăpâni să treacă şi ei la papism, sau o vor face din loialitate față de stăpâni.


Acest lucru s-a întâmplat prea puțin. Mai mult, unii dintre nobili au trecut formal la Romano-catolicism, dar în fapt au ținut mai departe de Ortodoxie, chiar ascunzând prigoanei catolice preoții şi chiar episcopii ortodocşi de pe moşiile lor. Totuşi mulți dintre nobilii Români şi Slavi s-au integrat atât papismului cât şi ungarismului, pierzându-şi identitatea etnică precum şi-o pierduseră şi pe cea religioasă.