În Sfântul Munte, la chilia mea, ușa are o clanță veche. Trebuie apăsată bine ca să se deschidă ușa, și atunci face un zgomot foarte puternic. De fiecare dată când venea cineva, făcea „craaaac!”. Se auzea zgomotul la o sută de metri. Nu puteau deschide fără să facă gălăgie. Deși era ușor, și le arătam, și încercau și ei, iarăși făceau zgomot.
Aceste lucruri par simple, dar au legătură cu întreaga noastră viață. Cu cât vă apropiați de Dumnezeu, cu atât sunteți mai atenți, fără să urmăriți asta, în toate lucrurile, dar și în cele duhovnicești. Fiind atenți la sufletul vostru, deveniți prin harul dumnezeiesc mai înțelepți.
Creștinul nu trebuie să fie molâu, nu trebuie să doarmă. Oriunde ar merge, trebuie să zboare, și cu rugăciunea și cu imaginația. Și, într-adevăr, creștinul care Îl iubește pe Dumnezeu poate să zboare cu imaginația sa. Să zboare în stele, în taină, în veșnicie, la Dumnezeu. Să fie „astronaut”. Să se roage și să simtă că devine și el Dumnezeu după har. Să devină puf și să zboare cu cugetul său. Acest cuget nu este o fantezie pură. Când spunem „zboară”, nu este vorba de fantezie, este realitate, nu născocire.
Creștinul nu trăiește „în nori”, cum se spune de obicei. El surprinde realitatea și o trăiește. Cele pe care le citește în Evanghelie și la Părinți le îmbrățișează, le trăiește, intră în amănunte, le adâncește, face din ele viață. Devine un fin primitor al vestirilor de la Dumnezeu.
Părintele Porfirie
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
|