De la început trebuie să afirmăm că Sfinții Părinți nu au vă*zut împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos doar ca pe o încu*nunare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre mântuire, ci și ca pe un „medi*cament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoși au nevoie de doc*tor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan ecle*sio*lo*gic și eshatologic, împărtășirea cu Sfintele Taine este într‑adevăr un scop, adică ceea ce încununează viața noastră în Hristos și ne unește „pe noi înșine și unii pe alții”[3], dar în plan personal, îm*părtășirea este totuși un mijloc și o „hrană de drum”, fără de care călătoria noastră în această lume este sor*tită eșecului.
|