Să nu facem faptele bune înaintea oamenilor înseamnă să le facem cu discreţie, fără a ne bate cu pumnii în piept, fără a urmări să primim laude. Să ne ferim, adică, de vanitate (slava deşartă). Să fie făcute din dragoste - de Dumnezeu şi de oameni.

Dacă poţi să faci o faptă bună fără să te ştie cineva, e foarte bine; dar sunt situaţii în care nu o poţi face în ascuns. Nu trebuie să o ascunzi cu orice chip, eventual minţind, dar trebuie să o faci firesc, fără să te mândreşti, ci zicând în sinea ta: „slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost datori sa facem, aceea am facut”.

Cât despre minciună, dacă e întotdeauna un păcat... Eu cred că nu. Porunca ştiu că mai e tradusă şi prin „să nu faci mărturie mincinoasă împotriva aproapelui”. Nu trebuie aplicată fără discernământ. Spre exemplu, magii au evitat să-i spună lui Irod adevărul despre locul unde se află Pruncul, chiar dacă îi promiseseră că îl vor înştiinţa.

Poruncile nu sunt decât expresia iubirii de Dumnezeu şi de oameni. De aceea Mântuitorul a spus că toate sunt cuprinse în: „Să-L iubeşti pe Dumnezeu din toată inima ta şi pe aproapele ca pe tine însuţi”. Păcat este tot ceea ce contravine iubirii. Deci „a minţi” este păcat atunci când este făcut cu un scop rău - a denigra pe cineva, a-i face un rău; sau după ce tu însuţi ai făcut un rău, minţi ca să-l acoperi.