View Single Post
  #3  
Vechi 12.05.2019, 07:54:41
esticul esticul is offline
Junior Member
 
Data înregistrării: 05.01.2017
Mesaje: 5
Implicit

Pentru că Tatăl și Fiul au avut “deodată ființă”, de aceea și au o voință, “simplă și nedespărțită”, precum au o esență și o fire. Faptul că Tatăl naște pe Fiul din esența-ființa Sa nu implică necesitatea și lipsa de libertate, pentru că este de neconceput a atribui vreo necesitate firii necreate. Sfântul Maxim Mărturisitorul observă că, dacă ceea ce este al firii ar fi supus constrângerii și, știind că Dumnezeu este după fire Dumnezeu, după fire Bun și după fire Creator, ar însemna că Dumnezeu ar fi și după necesitate Dumnezeu și Bun și Creator, lucru care este hulitor, chiar și să îl gândească cineva.

Pentru că: “cine este cel care impune necesitatea”? Trimite așadar la pasajul din Sfântul Chiril al Alexandriei: “Nimic involuntar nu există în firea cea înțelegătoare-noetică”. Identificarea dintre fire și necesitate, în afară de arieni – care au recurs la ea pentru a demonstra caracterul creat al lui Dumnezeu Cuvântul prin nașterea Lui din voința lui Dumnezeu Tatăl – a fost folosită și de antiohienii filonestorieni, precum, de pildă, Theodorit al Cirului, care urmărea să demonstreze imposibilitatea unirii ipostatice a firii dumnezeiești și a firii omenești în Persoana lui Dumnezeu Cuvântul.

Propunerea opusă, venită din partea nestorienilor, ca soluție pentru unirea dumnezeirii și omenității în Hristos a fost “contextul”, adică unirea prin relaționare a două ipostasuri diferite, al omului și al lui Dumnezeu, care salva în concepția lor libertatea lui Dumnezeu Cuvântul de o unire forțată, înțelegere care conduce la concluzia că Întruparea reală a lui Dumnezeu Cuvântul este imposibilă. Însă, teologia ortodoxă nu cade în asemenea înșelări, pentru că ea învață că voința este dispoziție a firii-naturii, iar nu a persoanei.

Să trecem în revistă subiectul voinței în cadrul antropologiei.

Omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Mulți Părinți definesc termenul de “chip” ca partea noetică-înțelegătoare și liberul arbitru, acesta din urmă fiind “mișcarea de-sine-stăpânitoare a voinței”. Cu toate acestea, Adam și Eva aveau posibilitatea opțiunii [între bine și rău]. Primul cuplu nu atinsese desăvârșirea, ci trebuia să ajungă la aceasta, erau nedesăvârșiți [gr. νήπιος, cel care nu se poate exprima prin cuvânt] și trebuia să se desăvârșească, pentru că firea-natura lor era încă nedesăvârșită.

Prin urmare, și la om voința este dispoziție a firii, este voință a firii și nu ipostatică, nu prin voință se exercită opțiunea, ci prin alegerea deliberată. Schema procesului volitiv, așa cum o predă Sfântul Maxim Mărturisitorul și așa cum am văzut și mai înainte este următoarea: voință – deliberare – părere – alegere. “Voirea este adică voință a firii, putere volitivă care aparține după fire ipostasului”. “Alegerea cu privire la acestea se face după judecată, deliberarea are loc înainte de judecată”. Spunând însă că voința este a firii-naturii, nu ignorăm faptul că definim ipostasul ca esență caracterizată de anumite însușiri, prin urmare nu se poate vorbi despre prioritatea firii asupra persoanei, nici despre prioritatea persoanei asupra firii.

Părinții deosebesc între “voire” și “felul voirii”, de aceea nu trebuie să facem confuzie între voință, care este a firii, și felul cum se exprimă voința, care aparține persoanei. Sfântul Maxim scrie că „nu e totuna voirea și felul voirii”, precum nu este totuna „vederea și felul vederii”. A voi și a vedea ține de fire și există în toate ființările de aceeași fire și de același gen, dar „felul voirii”, precum și „felul vederii”, adică să vrea cineva să pășească sau să nu vrea, să privească în fiecare direcție „este mod al folosirii voirii și vederii”. Cu alte cuvinte, acest „cum al voirii” este o „însușire a celui care se folosește” [de voință], care îl diferențiază de alții și este ceea ce în mod curent se numește diferență.

Prin urmare, nu se poate face confuzie între „a voi”, care este al firii, și „felul voirii”, care este o însușire a celui care se folosește de voință. Aceasta este tăietura de aur între esențialism și personalism și arată că învățătura patristică evită atât esențialismul scolastic, cât și personalismul filozofic.

Să vedem acum felul cum este înțeleasă voința în hristologie.

Hristos, prin Întruparea Sa, și-a asumat întreaga fire omenească, a unit-o cu firea dumnezeiască în Ipostasul Său, a îndumnezeit-o. Pentru noi S-a făcut om, El, Care este „Făcătorul omului”, și „pentru noi în chip vădit a izbândit neschimbabilitatea alegerii [deliberate], căci El este Creatorul neschimbabilității”.

Astfel, „omenitatea lui Dumnezeu” (a lui Hristos) „nu este mișcată de alegerea deliberatoare ca în cazul nostru”, care discernem între posibilități antitetice de alegere prin cercetare și judecată, așa încât „[Hristos] să nu fie socotit schimbător conform alegerii deliberatoare a firii [omenești]”.

Dar, după ce a primit existența, îndată după unirea cu Dumnezeu Cuvântul, omenitatea noastră „a dobândit mișcarea, adică voința firii potrivit chemării, fără îndoieli și schimbări”.

Prin urmare, Hristos nu a fost mișcat de alegerea deliberată. Oamenii, ca unii ce sunt nedesăvârșiți, prin nașterea lor își exercită alegerea deliberată, pentru că ei se pot mișca către cele două, fie „către cele bune”, fie „către cele rele”. Însă această posibilitate a opțiunii – a alegerii deliberate – încetează să existe la Sfinți, care se unesc cu Hristos și devin mădulare ale Trupului Lui, după ce dobândesc neschimbabilitatea alegerii deliberate, potrivit cuvântului Apostolului Pavel: „dragostea nu cade niciodată” (I Cor. 13, 8). În Împărăția lui Dumnezeu nu va exista posibilitatea alegerii, Sfinții vor avea în Hristos neschimbabilitatea alegerii deliberate, de vreme ce nu vor exista în Împărăție situații contradictorii.

Prin urmare, Persoanele Sfintei Treimi nu au o libertate așa cum o înțeleg teologii filozofici. Hristos Dumnezeu-Omul nu are posibilitate opțiunii, adică voință deliberatoare, de vreme ce are neschimbabilitatea alegerii. Omul, în starea de cădere, are posibilitatea alegerii deliberate, dar când ajunge la îndumnezeire dobândește în Hristos neschimbabilitatea alegerii deliberate și este condus prin nevoința în Hristos și prin viața liturgică de la voința deliberatoare la voința cea după fire.

Astfel, libertatea voinței și libertatea persoanei – pe care teologii de azi o elogiază în mod exagerat – ca element deopotrivă al lui Dumnezeu și al omului, ca expresie și însușire definitorie a omului și care constituie desăvârșirea lui, constituie o opinie inadmisibilă din punct de vedere teologic. Libertatea nu este a ipostasului, ci a firii. Acest lucru are o mare însemnătate, pentru că astfel se manifestă creația bună foarte a lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, persoana este acea care folosind rău libertatea de-Dumnezeu-dăruită a firii sfârșește în păcat. Prin urmare, „persoana nu depășește prin libertate necesitatea firii”, ci, dimpotrivă, fiecare om prin energia-lucrarea dumnezeiescului Har și cu împreună-lucrarea lui prin voința firească, poate fi condus dincolo de limitele firii sale și poate ajunge la îndumnezeire. Dimpotrivă, persoana, dacă nu își folosește bine liberul arbitru, sfârșește prin a fi încătușată de păcat și își înrobește firea patimilor. Așadar, a se atribui firii necesitatea dovedește ignorarea textelor patristice sau distorsionarea lor ermineutică cu scopul de a ajunge la concluziile personaliste dorite.

1. 4. Urmările personalismului în viața bisericească

Trebuie să atragem atenția asupra unui lucru foarte însemnat și vrednic de atenția noastră, care are legătură cu așa-numita teologie postpatristică a libertății persoanei. Transferarea respectivei păreri triadologice personaliste în antropologia creștină de azi prin mult discutata „libertate a persoanei”, care, desigur, este promovată și ca o însușire fundamentală a Răsăritului ortodox în opoziție cu esențialismul Apusului creștin are unele urmări concrete, precum frecventa critică a ascezei ortodoxe ca fiind, chipurile!, opusă „libertății persoanei”. Însă întotdeauna o părere dogmatică eronată conduce la felurite abateri ermineutice care au urmare în viața bisericească și în modul în care trăiește creștinul ca mădular al Bisericii. Vom sublinia anumite deformări de înțelegere a vieții bisericești care apar la aceia care vorbesc despre așa-numita libertate a voinței sau despre libertatea persoanei.

Last edited by esticul; 12.05.2019 at 08:20:36.
Reply With Quote