[Ioan_Cezar]

Bună Florin,
sunt nelămurit în legătură cu afirmaţia ta despre realitate (în care trăim, în care ne mişcăm şi respirăm).
Mai întâi nu sesizez distincţia dintre realitate şi mediu ambiental. Sunt acelaşi lucru?
Apoi, dacă realitatea e totuna cu o compilaţie a stărilor subiective, să înţeleg că natura realităţii nu are nimic obiectiv? Nu e nimic real independent de subiectivismul nostru?
În fine, dacă subiectivismul e atât de accentuat, ba chiar total, cum se face că persoane diferite, subiectivităţi diferite pot comunica, se pot deosebi ori asemăna etc.?

Pe de altă parte, afirmi că budismul arată cum putem despărţi mintea de neuron etc. Că a avea omul trup e cam totuna cu a avea piele de şarpe etc.
Aici îţi reamintesc că Biserica învaţă nu desconsiderarea trupului sau distrugerea lui, ci înfrânarea, asceza. Iar aceasta pentru un singur scop capital: curăţia necesară lucrării de schimbare a minţii prin nevoinţă şi har (despătimire, iluminare... ştii tu...).

Mai direct spus, ţinta ascezei creştine e spiritualizarea trupului, pneumatizarea lui. Nu separarea trupului şi a minţii, nu ruptura dintre "minte şi neuron" ci spiritualizarea/pneumatizarea materiei prin lucrarea (simţită, resimţită, cunoscută) harului în om, astfel încât omul să devină treptat lăcaş ori tron al Duhului Sfânt şi astfel să parcurgă devenirea întru Fiinţă, care este nesfârşită.
Biserica este tocmai organismul viu unde are loc acest proces al învierii şi al înveşnicirii omului întru Hristos.

Aşadar, în Biserică nu voim să separăm neuronul şi mintea (măcar că mintea e susţinută de fenomenologia unei mase de neuroni cu intercorelaţii sistemice de nespusă complexitate, neputînd funcţiona în baza câte unui element sau a unei grupări oarecare rupte de sistemul întreg) ci să avem parte de harul Duhului lui Hristos în relaţia "neuronului" cu mintea, a sufletului cu trupul.
Problema, după cum înţeleg eu, nu e de a găsi o cale de evadare din trup ci, tocmai prin relaţia (îmblânzitoare, înstăpânitoare în baza unui "duh stăpânitor" pe care îl cerem în rugăciune) cu trupul,
şi pe de altă parte, în extensie simultană cu semenii
şi cu Duhul Sfânt,
să dobândim o relaţie curată şi lucrătoare între minte şi trup, adică o relaţie mântuitoare şi necontenit sfinţitoare în Hristos Cel Înviat şi Pururea Viu.

Duhul şi materia omului se întrepătrund, subiectivul şi obiectivul coexistă. Sfinţii dau mărturie că răpirea în vedenie prin Duhul înseamnă cu totul altceva decât ruptura dintre suflet şi duh, dintre "neuron şi minte". Şi, în orice caz, aceste modificări ale cunoaşterii (care nu sunt în nici un caz detaşări budiste) vin din voia Domnului, din pedagogia Lui mântuitoare, iar nu din ambiţiile omului. Ambiţii care, se pare, vin adeseori din suferinţe personale şi colective insuficient elucidate ori incomplet dăruite Domnului întru binecuvântare.