Bine spune Mihnea că frumusețea este în ochiul care privește. Pentru că, deși este împărtășită de mulți, ea nu este, totuși, obiectivă, ținând de receptivitatea fiecăruia. De fapt, este un mesaj, mijlocit de formele artistice, de la un suflet la alt suflet, de la o minte la alta, de la o generație la alta, de la o cultură la altă cultură, de la... Dumnezeu la om, chiar, căci în frumos se manifestă dumnezeirea.
Când intri în biserică fără să privești, lăuntric, spre Dumnezeu, ci având atenția tot către cele ale vieții de zi cu zi, viața aceasta, când nu poți urma îndemnul „toată grija cea lumească să o lepădăm”, când inima îți este impermeabilă pentru cuvintele și cântările ei, te simți străin și simți un fel de moarte în atmosfera de acolo, față de care, în mod firesc, vrei să iei distanță, o respingi.
Dacă, însă, intri smerit și cu pace în inimă, uitând măcar atunci de griji, necazuri și supărări, asumându-ți greșelile, păcatele pe care le-ai făcut față de Dumnezeu și față de oameni, dacă intri pregătit să asculți și să primești, golindu-te de tine, uitându-te pentru o vreme, lepădându-ți voia proprie și lăsându-te în voia lui Dumnezeu, harul – poate chiar cel pe care-l resimțeai anterior ca moarte întrucât cerea de la tine moartea față de tot ce este, de fapt, mort – te va locui îndată, dându-ți ochi de văzut, urechi de auzit, inimă de simțit, minte ca să înțelegi cele dumnezeiești, care ți se comunică în biserică, și făcându-te să te simți deodată viu și înconjurat de adevărată Viață, față de care constați că ceea ce ai lăsat în afara bisericii este moarte.
În felul acesta frumosul se descoperă nu doar acolo unde sunt coruri bune de psalți și icoane pictate de oameni cu viață curată și cu multă pricepere artistică sau unde ești înconjurat de credincioși atenți la rugăciune.
Totuși, dacă acea bună stare a inimii, deși o dorești, nu poți, totuși, să o dobândești, aceste aspecte din urmă, deși oarecum exterioare, sunt de mare ajutor, creând o atmosferă prielnică transmiterii harului către inima ta sau, mai curând, atmosfera prielnică deschiderii inimii tale către atotprezența harului, aerul în care omul duhovnicesc din lăuntrul tău poate începe să respire.
|