[Ioan_Cezar]

Poate tocmai pentru că însăşi copilăria este o stare de sărbătoare, ne vine greu să deosebim o dată în plus praznicul, în cadrul ceremoniei însăşi...:) Se împleteau la noi în sat praznicele Împărăteşti cu sărbătoarea Naţională şi cu serbările şcolare, precum biciul meu din sfoară vie împletit în trei... "Mânaaţi, măăăăi!" - urlam toată ziua de băgam găinile-n spărieţi şi nu se mai ouau până la Paşte!
(să nu uit să v-o zic pe-aia de m-am privit cu găina, în coteţ, ochi în ochi de era să fac şi eu un ou!)

*
Era multă permisiune, pe vremea când eram copil, în perioada care preceda şi pregătea Crăciunul. Noi copiii ne bucuram mai ales că se schimba un pic accentul pus pe şcoala obişnuită, pe lecţii, pe datoriile zilnice (teme, scris, citit, disciplină, evaluări, note, eventual pedepse etc.). În general ne jucam mai mult, mai ales dacă venea şi zăpada (şi ce ninsori erau nene, pe vremea copilăriei mele, prin anii 70... ne dădeam cu sania de pe casă! troienele se topeau cu totul abia prin aprilie...) iar la şcoală pregăteam necontenit serbarea de iarnă - cântece, poezii, dansuri populare, taraful (eu zgâlţâiam vioara), mici scenete de teatru, "brigada artistică" (o mai ţineţi minte?), campionatul de fotbal şi handbal, crosul, turneul de tenis, de şah etc.

*
În familia mea toţi se bucurau de venirea Crăciunului, în ciuda faptului că eram împărţiţi oarecum pe tabere distincte: atei (intelectualii) şi credincioşi (ţăranii). Dar se bucurau toţi, chiar şi bunicii (cei din partea tatălui nu mergeau la biserică) în primul rând pentru că moşteniseră ei înşişi de la familiile lor obiceiurile iernii, datinile, duhul sărbătorilor... Mama şi neamul ei (care era un neam mare, mama avea zeci de veri şi verişoare, ei făceau câte 10 copii sau mai mult, ţineau tradiţia) se ocupau de cele bisericeşti, posteau, mergeau constant la slujbe, cântau multe cântece creştine, colindele lor erau altfel decât multe din cele pe care le învăţasem noi la şcoală. Aşa încât am trăit într-o cultură neuniformă chiar în familie, erau duhuri diferite care coexistau însă atmosfera era totuşi una specială, de veselie şi pace, de bunăvoinţă şi speranţă generală...

*
În mod cert trăiam un fel de atmosferă vrăjită la care lua parte, parcă, toată suflarea, inclusiv natura. Se lăsa o tăcere melancolică peste sat, câmpul se liniştea sub albul zăpezii, forfota lucrătorilor înceta odată cu aratul însămânţărilor, cerul însuşi parcă se cobora mai aproape, se lăsa peste sat ca o mână alb-albăstrie, mare şi pufoasă, sporind atmosfera de taină. Aveam vreme de-acum pentru lungi plimbări cu prietenii, însoţiţi de câinii noştri "de vânătoare", ca să punem laţuri (prindeam iepuri!), să pregătim cabane, să contemplăm satul de sus de pe dealuri sau din largul câmpiei care se revărsa în toată puterea ei tăcută înspre nord, unde doar o pădure din zare mai încerca să o străjuiască puţin, ca o mustaţă....:)
Văzut de departe, din câmp sau de pe deal, satul părea că meditează tăcut la destinul lui, trăgînd alene dintr-o lulea cu sute de guri pe care ieşeau molcom vălătucii de fum ai sobelor noastre de lut şi de teracotă... Era un prilej, atunci, să devii şi tu visător şi să te simţi poet, ca tot românul...:) (din nenorocire am devenit cu toţii doar mari fumători...)

*
Pe măsură ce se apropia însă Crăciunul, viaţa noastră cunoştea o intensificare, oarecare febrilitate ne cuprindea pe toţi: se auzeau tot mai des pocnetele de bici şi zurgălăii (noi băieţii ne antrenam din greu pentru Pluguşor), boncănelile gospodarilor care se pregăteau pentru boacăna tăierii porcului, câtecele copiilor care repetau de zor pentru serbarea de Crăciun etc. Adeseori gospodinele făceau curat, ca de Paşte, ca să aiba casa curată, primenită pentru marile evenimente...

*
Îmi amintesc mereu o scenă vie, greu de povestit însă. Zic doar atât, un crâmpei: în zori, pe uliţa principală a satului, prin zăpadă sau chiar prin nămeţi, femei tăcute treceau, pâlcuri-pâlcuri, îmbrobodite bine şi încărcate cu coşuri din răchită, spre biserică, lăsînd în urma lor o tăcere moale, tainic-vorbitoare, cu arome de tămâie şi fum... Eram copil, priveam pe geamul dinspre stradă cum se perindau spre răsărit acele femei tăcute şi frumos aromitoare, încărcate cu coşurile lor ca nişte albine sau ca furnicile (erau mai mereu îmbrăcate în negru), fascinat de amestecul dintre fumul tămâii şi ceaţa zorilor... Mama grăbea să îşi pregătească darurile şi broboada, îşi punea frumos haina ei îmblănită şi, aranjînd încă o dată coşul de răchită, pleca tăcută spre biserică - nu înainte de a mai zvârli în grabă câteva surcele şi un făraş de cărbuni în sobă... Ceilalţi dormeau duşi... Pe mine nu mă lua cu ea, aşa încât rămâneam la fereastră privind-o cum se topeşte în zare într-o taină pe care nu mi-am lămurit-o pe deplin nici astăzi... Eram mititel, îmi părea că mă părăseşte pentru o lume străină, o lume aspră unde eu nu aveam voie să merg, care mi-o răpea pe mama şi mi-o aducea adeseori plânsă, alteori însă luminoasă la chip, după cum trăia o clipă sau alta din viaţa bisericii noastre frumoase de la ţară. Îmi părea mereu că mama are o viaţă secretă a ei de care tata era complet străin şi asta mă făcea pe de o parte foarte curios iar pe de alta furios, pentru că într-un fel mă simţeam trădat cum însuşi tata bănuiam că este. Mama şi tata nu mergeau împreună la biserică iar asta, aveam să înţeleg după câteva decenii, cu amar, mi-a lăsat pentru totdeauna spintecat în două stejarul cel mai falnic din codrul inimii mele.
*
Şi se întâmplau multe altele. Casa, şcoala, biserica şi maidanul erau locuri unde se petreceau întâmplări de poveste. Îmi voi mai aminti, sper, în curînd...:)