[Ioan_Cezar]

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne oferă cu obişnuita claritate cuvintele Părinţilor (şi ale propriei experienţe de viaţă îmbunătăţită în isihie) prin scrisorile sale. Iată o nouă mostră de cugetare filocalică ("Viaţa lăuntrică", pag. 69):

"Ucenicul nu are nimic al său.
Asemenea apostolilor, care I-au spus dumnezeiescului lor Învăţător: pe toate le lăsăm, la fel spune şi simte şi el:
Nu sunt al meu, pentru că nici gândurile, nici dorinţele, nici cuvintele, nici faptele nu trebuie să fie ale mele. Chiar de aş avea ceva bun, pentru mine nu este bun, de vreme ce fac acel lucru din voia şi după mintea mea proprie.
Printr-o astfel de dispoziţie şi lucrare, el loveşte în permanenţă drept în cap
pe şarpele cuibărit în inima noastră: mândria,
a cărei principală însuşire este să facă totul după voia sa şi în beneficiul ei.
Şi deoarece de mândrie atârnă toate patimile, înseamnă că pe măsura stârpirii mândriei se sting şi celelalte patimi, sufletul se luminează, se apropie de curăţenie şi nepătimire.
Prin faptul că nu se dă frâu liber ieşirii din inimă a vreunui lucru făcut sau început din proprie iniţiativă, se înăbuşă orice lucrare a mândriei; prin descoperirea oricărui gând nelegiuit, mândria este slăbită; căci prin expulzarea urmaşilor ei este privată de hrană; prin faptul că nimic nu se face din voie proprie, este lovită în inimă.
Renunţarea la voia proprie este mântuitoare chiar pentru cel care, neavînd un părinte duhovnicesc, se încredinţează altuia, chiar unui neînţelept, cu singurul ţel de a trăi desprins de judecata şi de voia sa.
Rezultatul este rapid şi la înălţime."

P.S. Care sunt "urmaşii mândriei"? Nu, oare, în primul rând gândurile nelegiuite? Apoi simţămintele, voia ş.a.m.d. Şi de ce sunt aceşti urmaşi "hrană"? Şi cui sunt aliment (dincolo de mândrie)...