View Single Post
  #5  
Vechi 13.07.2013, 22:56:36
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 32.376
Implicit Când doi oameni se întâlnesc...

Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există și iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubești!”, „Te iubesc pentru că mă iubești!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubește prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere știut și asumat.
Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este sărbătoare. Întâlnirile adevărate, depline, sunt atât de rare! Numai Dumnezeu poate să ți le dăruiască. Tu trebuie numai să fii treaz, să fii într-o așteptare activă, să ai urechi de auzit și ochi de văzut, minte de străvăzut și, mai ales, inimă curată.
Fiecare om întâlnit este pentru noi o chemare, o întrebare și o încercare, venite din partea lui Dumnezeu. Se cere ca noi să rezolvăm problemele ridicate de orice întâlnire în condițiile date. Nu putem să ne eschivăm după o serie de „dacă”. Ce răspuns vom da noi în legătură cu cei pe care-i întâlnim? La judecată vom fi întrebați, fără îndoială, despre ceea ce am făcut cu noi înșine în această viață, cât am risipit și cu cât am rodit, dar poate mai apăsat vom fi întrebați în legătură cu cei pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale spre însoțire și posibilitatea împreună călătoririi. Ratările ni se vor imputa, fără îndoială. Condițiile în care ni se cere împlinirea pot fi de tot felul: unele extrem de favorabile, altele de-a dreptul adverse. Cele din urmă, odată biruite, vor face cu atât mai încărcată de bucurie împlinirea.
Iubire fără libertate nu se poate. Iubirea nu poate fi o colivie de aur în care-l ținem captiv pe cel pe care-l iubim. Dar cea mai mare libertate este tocmai aceea de a iubi. Iar culmea iubirii și a libertății este prietenia. Nu este chemare mai importantă în această lume decât aceea la prietenie. Restul, tot felul de fapte bune necesare, se va adăuga firesc. Avem chemarea lui Hristos: „Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiți unul pe altul! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34); la care se adaugă mărturia Lui: acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu știe ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 15). Între prieteni se împart toate în împărtășire nu cu împuținare, ci, dimpotrivă, cu sporire.
Omul iubitor, omul iubit, va rodi mai bogat, lucrarea lui va fi mai devotată și mai dispusă jertfei de sine. Viața, poate și o anumită experiență livrescă, îl învață pe om că reciprocitatea în iubire absolută este un lucru cu totul excepțional (este un dar pe care ți-l poate oferi numai Dumnezeu, eforturile tale constând cel mult în lucrare infinit răbdătoare și gratuită) și că mai important îi este ființei să iubească decât să fie iubită. Tezaurizăm iubirile care odihnesc asupra noastră, ele ne sunt merinde întăritoare pentru toată viața, generatoare de sens suprem. Dar mai apropiată ne este comoara iubirilor adevărate pe care le revărsăm fertil asupra celorlalți. Câtă nesfârșită bucurie, atunci, și în cele mai simple, în cele mai smerite gesturi ale noastre de iubire! Pentru că ele sunt încărcate abundent și tămăduitor. Dar câtă nevoie avem, totuși, și de mărturia iubirii. De trei ori îl întreabă Hristos pe Petru: „Mă iubești?” (Ioan 21,15). Oare nu știa El, Care este Atotștiutor și Atoateștiutor, nu știa El prea bine că ucenicul Său îl iubește? Însușindu-și însă deplin cele ale omului, Hristos a avut nevoie de această triplă mărturie. Noi, cu atât mai mult.
Iubirea adevărată (insist mereu, „adevărată”, căci există și iubire părelnică) nu se dă „la schimb” („Te iubesc ca să mă iubești!”, „Te iubesc pentru că mă iubești!”). Ea se cere să vină ca o revărsare de daruri. În fapt, Dumnezeu este Cel care iubește prin noi. Noi numai I ne asociem. Acest lucru se cere știut și asumat.
Este o știință aceea de a dărui cum se cuvine, fără să lași celuilalt apăsarea de a se simți dator, dar este o știință cel puțin la fel de mare aceea de a primi, de a-l ajuta pe cel ce dăruiește să-și împlinească jertfa sufletului său.
Unde să se învețe acestea toate? Acasă? In școli? Din cărți? La biserică? Probabil în toate aceste locuri, mai puțin sau mai mult. Dar mai bine și mai bine se învață iubirea adevărată din iubire adevărată. Ca lumânarea la Înviere se aprinde și se dăruiește prietenia din prietenie. Pornind de la prietenia lui Hristos pentru fiecare din noi. Unică este fiecare prietenie; ea se cere apărată, sporită, trăită, în ciuda tuturor vicisitudinilor. Si atunci ai intrat deja în rai. Veșnic îmbrățișând și veșnic îmbrățișat.
Când doi oameni se întâlnesc cu adevărat, este mare sărbătoare. Sărbătoare pe pământ și sărbătoare în cer. Iată de unde se cuvine să înceapă și să se sfârșească toată învățătura noastră. Aleluia!


(Costion Nicolescu, Mic tratat de iubire urmat de alte iubitoare studii și eseuri, Doxologia, 2012, p. 319-320)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)

Last edited by cristiboss56; 13.07.2013 at 23:13:57.
Reply With Quote