[Igor_Paslusnik]

Despre Dragoste

Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalia, volumul II

- Dragostea este firea omului cu care el nu cinsteşte nici unul dintre lucruri mai mult decât a cunoaşte pe Dumnezeu. Este cu neputinţă să ajungă la dragoste cel ce e împătimit de ceva din cele pământeşti.

- Dragostea este născută de nepătimire; nepătimirea, de nădejdea în Dumnezeu; nădejdea de răbdare şi îndelungă răbdare; iar pe acestea le naşte înfrânarea cea atot-cuprinzătoare. Înfrânarea la rândul ei, e născută de frica lui Dumnezeu, în sfârşit frica de credinţa în Domnul.

- Cel ce crede în Domnul, va avea nădejde în Dumnezeu, iar nădejdea în Dumnezeu desface mintea de toată împătimirea după cele pământeşti; iar mintea desfăcută de acestea va avea iubirea către Dumnezeu.

- Cel ce iubeşte pe Dumnezeu preţuieşte cunoştinţa Lui mai mult decât toate cele făcute de El şi stăruieşte pe lângă ea neîncetat cu mare dor.

- Dacă toate cele ce sunt, arată că prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu au fost făcute, şi fiindcă Dumnezeu este mai bun decât cele ce au fost făcute de El, atunci cel ce părăseşte pe Dumnezeu neasemănat mai bun decât orice, şi se ocupă cu altceva, se arată pe sine preţuind mai mult cele făcute de Dumnezeu decât preţuind pe Dumnezeu.

- Dacă viaţa minţii este lumina cunoştinţei, iar aceea e născută de dragostea către Dumnezeu, bine s-a zis că nimic nu este mai mare decât dragostea dumnezeiască.

- Când mintea porneşte în focul dragostei spre Dumnezeu, nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru
oarecare trecător şi material. Căci luminată fiind de Lumina Dumnezeiască cea nemărginită, părăseşte simţirea şi (păsarea faţă de toate ale lumii materiale) cele făcute de Dumnezeu, precum şi ochiul sensibil nu mai simte stelele, când răsare soarele (căutând şi dorind pe Domnul).

- Toate virtuţile ajută mintea să câştige dragostea dumnezeiască. Dar mai mult ca toate, rugăciunea curată. Căci prin aceasta zburând către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt.

- Când mintea e răpită prin dragoste de cunoştinţă dumnezeiască şi ieşind afară din toate cele făcute, simte nemărginirea dumezeiască, atunci copleşită de prezenţa dumnezeiască, se trezeşte la simţirea smereniei sale asemenea dumnezeiescului Isaia şi rosteşte cu uimire cuvintele Proorocului: "O, nenorotitul de mine! Sunt pierdut! Căci om fiind şi buze spurcate având şi locuind în mijlocul unui popor ce are gură spurcată, am văzut cu ochii mei pe împăratul Domnul Savaot" - Isaia 6, 5.