Citat:
În prealabil postat de Mihnea Dragomir
... fiica mea mi-a pus o intrebare dezarmanta. "Dar cum sa dai, tata, o carte care ti-a placut ?".
|
Ah! Transmite-i fiicei tale din partea mea o sărutare prea-supusă de mână, așa cum se cuvine unui suflet curat de viitoare nobilă doamnă. Adică de adevărată femeie creștină.
Da! Așa pune problema un cititor adevărat, un om cu vocația lecturii. Un suflet fidel, statornic, cu sentimente curate și puternice.
Cartea ne constituie, devine parte din ființa noastră, sufletul nostru o iubește și, recunoscător pentru ce am trăit în timpul petrecerii lecturii, aducem recunoștință cărții vorbindu-i, mângâind-o, îngrijind-o, lăudînd-o etc. Ne e greu să o dăm mai departe întrucât face deja parte din ființa noastră. Ne constituie. Și, totodată, ne obligă, cumva, să o rodim, să o înmulțim, să o fructificăm în modul nostru de a fi.
Mă gândesc la Biblie, la Filocalia, de pildă... (și la multe alte cărți bune)
Și îmi amintesc cât de nenorocit se simțea pelerinul (din "Pelerinul rus") când cei doi soldați dezertori îi furaseră cărțile. Și cât de fericit, de împlinit era, atunci când le-a recuperat....
Cărțile sunt duhuri. Ele se logodesc cu duhul nostru și aspiră la o nuntire nesfârșită.
Cum să te lepezi de duhul care te-a fericit, te-a crescut, te-a trezit etc.?
Ghicesc aici și un semn al omului cu vocația prieteniei...
*
Și tocmai din aceste motive, când totuși oferim o carte pe care am citit-o și iubit-o, înțeleg că iubim jertfelnic pe cel căruia i-o dăruim.