Și într-un alt loc el spune că dacă omul ar încerca să înțeleagă logic „acel cum (mod)” al Persoanelor Sfintei Treimi, ar sfârși prin a-și pierde mințile. Sfântul Grigorie scrie: „Spuneți-mi voi ce este nenașterea Tatălui iar eu vă voi explica „fiziologia” nașterii Fiului și purcederea Duhului, iar noi amândoi vom fi loviți de nebunie, pentru că ne băgăm nasul în taina lui Dumnezeu” [245]. Sfântul Ioan Damaschinul are aceeași perspectivă atunci când el repetă ideea Sfântului Vasile cel Mare că Dumnezeu este cognoscibil în energiile Sale, dar cu totul necunoscut și incognoscibil în Ființa Sa. El scrie: „În acest fel este limpede faptul că Dumnezeu există, dar ce este El în esență și natură este lucru necunoscut și dincolo de înțelegere” [246].
Astfel, omul îndumnezeit care se împărtășește de energiile lui Dumnezeu știe limpede „că Dumnezeu există”, dar el nu știe „ce este El în esență” sau „modul de a fi” (felul ființării n.m.) al Persoanelor, fiindcă acestea două depășesc limitele gândirii omenești. Această diferențiere este semnificativă, fiindcă în acest fel noi putem înțelege, ceea ce este cunoscut despre Dumnezeu și ceea ce este necunoscut, și faptul că Dumnezeu, deși cunoscut, rămâne incognoscibil în esența Sa. Și, întrucât „modul existenței Sale” are o influență asupra modului de existență al Persoanelor, putem spune că, deși cunoaștem faptul că Tatăl este nenăscut, și Sfântul Duh purcede, nu știm cum s-a petrecut aceasta.
Cunoaștem însușirile ipostatice din Revelația lui Hristos și experiența Revelației în termenii vieții noatre personale. Dar noi nu cunoaștem modul „cum” (în ce fel). Dacă nu analizăm teologia din această perspectivă fundamentală, vom crea permanent confuzii și nu vom putea teologhisi într-o manieră ortodoxă sănătoasă. Întrucât această problemă este importantă. Părinții consideră „teologia apofatică” deosebit de importantă. Teologia catafatică provine din prepoziția „Kata” și verbul „a spune”, indicându-ne faptul că noi evităm să definim ceva. Astfel, pentru Dumnezeu noi dolosim termeni din teologia catafatică, precum și termeni din teologia apofatică. Spunem că Dumnezeu este dragoste, pace, credincioșie, bunătate etc., fiindcă noi știm aceasta din energiile Sale esențiale și enipostatice dar, în același timp, noi spunem că Dumnezeu este invizibil, de necunoscut cu privire la esența Sa incognoscibilă, dar și cu privire la efortul logicii omenești de a-L înțelege. Aceasta înseamnă că atunci când sfinții ajung să Îl experieze pe Dumnezeu, în acea vederea a lui Dumnezeu și participare la energiile Sale, ei văd foarte bine că Dumnezeu este lumină. Sfântul Ioan Evanghelistul declară: „Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El” (I Ioan I, 5). Dar atunci când s-au ivit ereticii care susțineau faptul că ei Îl cunoșteau pe Dumnezeu prin intermediul logicii, atunci Sfinții Părinți au accentuat faptul că în „lumina” cunoașterii umane Dumenezeu este întuneric. Pentru a-i combate pe alții eretici care afirmau că ei înțeleg și văd esența lui Dumnezeu. Părinții puneau accentul pe faptul că Dumnezeu este întuneric dincolo de lumină. Noi observăm aceasta din toate denumirile lui Dumnezeu. Se vorbește despre esența lui Dumnezeu dar atunci când confundăm esența Dumnezeirii cu esența creată, cu realitățile pe care le cunoaștem, atunci ea este caracterizată drept esență supraesențială. Sfântul Ioan Damaschin afirmă că atunci când avem de gând să declarăm care este esența vreunei persoane sau a vreunui lucru, noi trebuie să spunem ce este ea și nu ceea ce nu este ea . Oricum, în cazul lui Dumnezeu, este imposibil să spunem ce este El în esența Sa. De aceea „este mai bine să discutăm despre El făcând abstracție de orice fel de alt lucru”. Și aceasta se întâmplă fiindcă Dumnezeu nu este ca lucrurile care există, nu fiindcă El nu este o ființă, ci fiindcă El transcende toate ființele și ființa însăși”. Așadar, după observația justă și exprimarea plină de adevăr a Sfântului Ioan Damaschin: „Dumnezeu, deci, este nelimitat și incognoscibil, iar acestea, nelimitarea și incognoscibilitatea Sa sunt singurele lucruri care pot fi înțelese despre El [247]. Lucrurile pe care le spunem în chip catafatic despre Dumnezeu limpezesc lucrurile referitoare la natura lui Dumnezeu și nu însăși natura Sa. Cu alte cuvinte, denumirile lui Dumnezeu exprimă energiile Sale esențiale, dar și lucrurile afirmate catafatic nu sunt confirmate apofatic, fiindcă Dumnezeu nu este ca oricare dintre lucrurile create. „Există, în plus, lucruri care sunt afirmate pozitiv despre Dumnezeu, dar care au forța extremei negații [248]. Sfântul Dionisie Areopagitul spune că tot ceea ce este dumnezeiesc și ne este revelat nouă, ne este cunoscut doar prin participarea la aceste lucruri. Cu alte cuvinte, omul participă la energiile necreate ale lui Dumnezeu și în acest fel Îl cunoaște pe Dumnezeu. Deși noi cunoaștem aceste lucruri prin participare, „natura lor adevărată, ceea ce reprezintă ele în cele din urmă în ființa lor cea mai adâncă, este dincolo de orice înțelegere, ființă și cunoaștere”. Ceea ce este adevărat despre energiile necreate, este adevărat și despre modul de a fi al Persoanelor Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, prin revelarea lui Hristos noi știm că Tatăl este izvorul prim al Dumnezeirii și că Fiul și Duhul sunt, „ca să spunem așa, dumnezeiești vlăstare, Lumini transcendente și înfloritoare ale Dumnezeirii”, dar din nou „noi nici nu putem spune și nici înțelege cum de s-a putut să fie așa” [249]. Acest lucru înseamnă că omul știe că Persoanele Sfintei Treimi, care sunt consubstanțiale, există, așa precum știe, de asemenea prin descoperire de sus, că ele diferă în ceea ce privește însușirile ipostatice (gr. idiomaton, lat. idiomatum n.m.), dar nu este cu putință să înțelegem sau să explicăm modul în care ele există.
Se știe prin descoperire că Fiul este născut din Tatăl, dar nu putem înțelege în chip rațional în ce fel. Sfântul Maxim Mărturisitorul are aceeași părere când spune că Dumnezeu este incognoscibil, fiindcă existența Sa sfidează orice definiție a timpului sau a modului, cu desăvârșire excluzând „când și cum este El”. Se spune, de asemenea, că Dumnezeu este esență, dar dacă noi asociem această noțiune cu noțiunile omenești create, Dumnezeu nu este esență. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune limpede că: „Dumnezeu nu este o ființă nici în sensul general și nici în oricare alt sens anume” [250]. Acest lucru este, de asemenea, adevărat în ceea ce privește toate înțelesurile. Noi știm că Dumnezeu este Unul și Întreit, adică o esență și Trei Ipostasuri. Dar dacă asociem aceste înțelesuri cu înțelesuri omenești omenești create, atunci Dumnezeu nu este nici unul, nici trei. Astfel, teologia apofatică reprezintă Golgota logicii omenești, fiindcă ea țintește de a-l conduce pe om, prin participarea personală spre Dumnezeire și nu doar la înțelegerea logică a lui Dumnezeu. Tot ceea ce am spus până acum arată faptul că deși noi știm prin revelație și experiență „că Dumnezeu este”, noi nu știm „ce este el” și „cum este El”. Vorbim de faptul că Dumnezeu este Persoană și că Persoanele Sfintei Treimi Se întrepătrund una cu alta, dar noi nu trebuie să donfundăm acest lucru cu realitățile omenești create, nici nu trebuie să transferăm noi Triadologia la antropologie și sociologie. Voi dezvolta această temă și în capitolul următor fiindcă o consider foarte importantă. După părerea mea este o impietate și poate o erezie să amesteci cele necreate cu cele create, fără lămuririle necesare. Dar înainte de a încheia acest capitol trebuie operată o deosebire. Vorbind despre teologia apofatică și de faptul că Dumnezeu este incognoscibil și de neînțeles pentru om în ceea ce privește natura și esența Sa, nu trebuie să gândim că vom sfârși în agnosticism. Scolasticii, interpretând învățăturile Sfântului Dionisie Areopagitul prin argumente logice au ajuns la aceleași concluzii. Varlaam a exprimat o opinie asemănătoare și, de aceea, Sfântul Grigorie Palama a atacat-o chiar la temelia ei.
Dialogul dintre Sfântul Grigorie Palama și Varlaam ne interesează destul de mult și sub acest aspect. Sfântul Grigorie, teolog ortodox, a reprimat agnosticismul moderat al lui Varlaam și a subliniat adevărul Biserici în ceea ce privește ceea ce este cunoscut și necunoscut despre Dumnezeu. Apariția lui Varlaam în Răsărit a fost în principal asociată cu dialogul dintre ortodocși și catolici despre purcederea Sfântului Duh. Varlaam, reprezentând cumva partea ortodoxă, a așezat subiectul pe baze solide, urmărind teologia lui Fotie, dar era limpede faptul că el avea un punct de pornire diferit. Varlaam nega posibilitatea formulăriii judecăților demonstrative cu privire la subiectele teologice și se bizuia pe auteticitatea Revelației. Pornind de la această noțiune, ele socotea că nu există nimic stabil în părerile teologice, că există incompatibilități și de aceea trebuie să existe silogisme sialectice pentru a rezolva conflictele. El a încercat în acest fel să trateze diferența teologică dintre cele două Biserici asupra temei purcederii Sfântului duh pentru a se realiza unitatea Bisericilor. Sfântul Grigorie Palama, după prezentarea sa ortodoxă a teologiei purcederii Sfântului Duh din Tatăl, a insistat cu tărie asupra felului în care poate fi cunoscut acest adevăr. El a scos în evidență în mod special valoarea silogismului ilustrativ si nu a judecăților dialectice. Folosirea metodei dialectice și respingerea silogismelor ilustrative crează numeroase probleme, fiindcă aceasta conduce la agnosticism. Dacă nu avem nici o ilustrație a existenței și iluminării de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu îi rămâne necunoscut omului. Sfântul Grigorie afirmă faptul că cei curați cu inima știu prin „dovada Sfintei iluminări născute în ei, că Dumnezeu există și ce este lumina sau, mai degrabă, care este izvorul luminiii nemateriale, gândite”. Cei îndumnezeiți, iluminați de lumina Dumnezeirii au dovezi și semne că Dumnezeu există și Se manifesta ca lumină.
|