[dobrin7m]

Nu imi amintesc sa fi sarbatorit Nasterea Domnului in toata copilaria mea. Insa brad impodobeam, mama a insistat pe langa tata spunandu-i ca suntem copii si avem nevoie de aceasta bucurie. Rareori insa eram acasa de sarbatori, poate cel mult cateva zile, eu fiind sportiva de performanta in "frumosul" stat comunist. Eram proprietatea statului ateu, crescuta in acelasi spirit ateu. La noi nu venea Mos Craciun ci primeam cadouri de la parinti. Cadouri pe care le primeam , ce e drept, in ajunul Craciunului dar fara a atribui o semnificatie religioasa acestui gest.
Insa prima amintire despre Nasterea Domnului a venit mai tarziu, cand cantam in corul catedralei din oras. In ajun, ne adunam membrii mai tineri impreuna cu dirijorul si plecam la colindat, la prieteni, cunoscuti, spitale, case de copii, si peste tot unde stiam ca puteam aduce o bucurie. Intr-un an ne-am dus la spital si cantam la fiecare palier in fiecare sectie a spitalului, cand la sectia de chirurgie dupa ce am cantat cateva colinzi, din grupul bolnavilor adunati acolo , privind la noi plangand, s-a apropiat de mine o femeie. Era vecina mea de la etajul 7, plangea si s-a apropiat de mine, m-a strans in brate si mi-a multumit. Peste 2 saptamani a murit si atunci am simtit o tristete mare dar si o bucurie, ca am putut noi , cativa coristi, sa facem acestei femei un ultim Craciun mai bun, acolo pe patul de spital.