Ingerașul meu preabun
Călător pe-același drum,
De la Tatăl ai venit,
Peste tot m-ai însoțit,
Ziua, seara-n dimineață,
Până-n clipa cea de față.
Eu acum smerit te rog
Du-mă la Hodoș-Bodrog,
Acea sfântă mânăstire
Unde am primit simțire,
Simțire sfântă creștinească
Și bucurie cerească.
Unde Iisus m-a mângâiat
Și pace sfântă am aflat
Unde har mult am primit
Și Preasfânta mi-a zâmbit.
Îți amintești, îngere bun,
Fiind obosit de pe drum,
Imediat cum ajungeam
M-aștepta starețul Iovan,
Cu creștinească urare,
Dându-mi binecuvântare.
Acest monah minunat
De Domnul binecuvântat
Cu multă, multă-nțelepciune
Ce nimenea nu poate spune;
Acest sfânt conducător,
Al sufletelor blând păstor.
Un alt părinte luminat
Pe care eu l-am aflat,
Este părintele Manase,
Un sfânt în carne și oase,
E un ocean de iubire,
Un munte de milostivire.
El mi-a fost mamă și tată,
Avea dragoste adevărată;
Înger în trup și smerit,
De toată lumea preaiubit.
El mi-a îndulcit amaruri
Și m-a copleșit cu daruri,
Daruri smerite și sfinte
De la un cuvios părinte.
Pe părintele Gherasim,
Frumos ca un Serafim,
Înțelept ca un Heruvim,
Îl fericim și îl iubim.
Noi cu toți prea bine-l știm
Cu glasul lui duios și lin
De la sfintele masluri divine;
Cel ce este pentru mine
Un minunat învățător,
Un bun povățuitor,
O pafta sfântă mi-a dat
Utrenia m-a învățat,
M-a sprijinit, m-a ajutat
Și m-a binecuvântat.
El la sfințenie te-mbie
Prin pildă și teologie,
Un monah-un paradis
Ce în cuvinte-a fi descris,
Pe cât este de vizibil
Pe atât de imposibil.
Toți monahii mi-erau frați,
Acești curați, nevinovați,
Lui Dumnezeu subordonați
Acești monahi adevărați
M-au cazat, m-au ospătat,
Pentru mine s-au rugat.
Oh, ce buni au fost cu mine
Și acele slujbe divine
Ce te înălțau la rai,
Domnului viața să-i dai!
Dar acuma sunt departe
De bucurii nu mai am parte,
Sunt o floare între spini
Un străin între străini.
Nicicând nu mă pot ierta,
Rănită e inima mea
Așa ușor i-am părăsit
Pe cei care m-au iubit
Și mă iubesc în continuare
Cât e luna, cât e soare.
Care-n pomelnicele lor
Mă pomenesc cuprinși de dor.
Dar și eu acușa mor
De dorul părinților,
De-ale lor blânde priviri
Și de-a sfintei mânăstiri.
O, iubiții mei părinți
Ce străluciți ca niște sfinți,
Trebuia să mă siliți
Și chiar să mă biciuiți
Că să nu mai plec departe,
Să stau acolo pân’ la moarte
Acolo, în mijlocul vostru,
Unde-i Dumnezeul nostru,
Unde de toate aveam
Ca în sânul lui Avraam.
Acum aș da averea-ntreagă
Să vin la voi cât mai degrabă,
Dar mă săgeată-un negru gând
Că n-am să vă mai văd nicicând
Și-am să adorm ca cei mișei,
Departe de părinții mei.
Și de-oi muri între străini
Precum floarea între spini,
Să știți că v-am iubit puțin
Dar sincer și cu suflet plin
Și a voastră mânăstire
Să înflorească-n veșnicie.
Dar poate într-o bună zi
Sus în cer ne-om întâlni,
În raiul Domnului preasfânt
Și vom privi spre-acest pământ,
Amintindu-ne de-această zi
Și pe Domnul vom slăvi,
Primindu-mă-n același cort
Pe mine cel îndepărtat și mort.
Îngerașul meu preabun
Scoate-mă din nou la drum,
Și du-mă la mânăstirea mea,
Că lumea-i falsă, lumea-i rea.
La icoane să mă-nchin,
Să mă-nalț în cânt divin,
Cu strana să cânt în cor
Să beau apa din izvor!
Du-mă îngere te rog
La mânăstirea Bodrog,
La al părinților sobor
De care mi-e atât de dor
Mi-e dor de toată sfințirea
Și de toată mănăstirea,
Care la cer m-a trimis,
Dar am fugit din paradis.
Acolo-i mănăstirea mea,
Acolo eu să mor aș vrea,
Între icoanele cu sfinți,
Lângă scumpii mei părinți.
Plâng și suspin mereu,
Acolo e sufletul meu,
Acolo mă gândesc mereu,
Acolo este Dumnezeu !!!
(Luca Ionel BRANISLAV ,Dor de manastire)
|