[Ioan_Cezar]

Vezi tu, cred că treptat vom fi ca Tom şi Jerry, ne vom împotrivi permanent...:)
Păi, tu zici că Hristos te ţine la uşă. După opinia mea, tocmai acest gând are darul să te ţină la uşă.
Cred că mai degrabă ne e folositor să cugetăm taman invers: noi Îl ţinem la uşă pe Hristos. Cum adică? Păi, simplu: refuzăm să dăm curs Învăţăturii şi Energiei Lui, adică păstrăm în camera minţii noastre orice alţi oaspeţi (diverse filosofii, diverse tipare de gândire şi simţire, diverse motive, simţăminte, dorinţe etc.) dar pe cele care vin de la Hristos le ţinem deocamdată pe lista de aşteptare. Astfel, noi nu Îl primim, nu Îi acceptăm Duhul, Învăţătura. Deschidem uşa cugetului către orice duh, dar nu Duhului.

Unii oameni (ferice de ei!) au simţământul prezenţei lui Dumnezeu. Ei cred (şi trăiesc aceasta) că Dumnezeu este pretutindeni (şi aşa se şi roagă: "Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti..."), chiar aici aproape de mine, aproape de tine şi chiar înlăuntrul nostru, în taina persoanei noastre, a fiecăruia. Mintea noastră, însă, adeseori ne ţine sufletul ca într-o temniţă (cineva se exprima inspirat chiar aşa, zicînd: "puşcărie de sinapse" pentru obişnuita noastră minte lumească, iar psalmistul strigă "scoate din temniţă, Doamne, sufletul meu"). Şi prin pereţii acestei temniţe noi nu voim să treacă altceva decât duhurile acestei lumi efemere, deşarte, pieritoare. În acest caz, spune şi tu: ne ţine Hristos la uşă? Ori, mai degrabă, noi refuzăm să Îi deschidem uşa sufletului nostru.

Nu e indiferent ce conţinuturi "rumegă" mintea noastră. Ce idei, ce simţăminte, ce imagini, ce atmosferă. Una e să primeşti (şi să primeneşti) în minte cuvintele unei rugăciuni, alta e să "rumegi" un banc sau o socoteală de afaceri.
De aceea îţi spuneam că, deja, când noi începem să ne rugăm, când citim un verset din Scriptură şi ne simţim atinşi şi începem să medităm, să întregim înţelesul şi cu alte versete - deja Îl primim pe Hristos şi începe în noi lucrarea Duhului. La fel, când la slujbă lăsăm alte gânduri la uşa conştiinţei iar atenţia o dedicăm în întregime rugăciunilor, cântărilor, întregii atmosfere din lăcaş, atunci se cheamă că am deschis uşa lui Hristos. Primim energia Lui, primim harul, primim ceea ce sufletul nostru (hărăzit să fie mireasă a Domnului) năzuieşte cel mai mult să aibă: împărtăşirea de Hristos, Care ni Se oferă manifestat în miezul cântărilor, rugăciunii etc. Cu atât mai mult în Sfânta Împărtăşanie. Bună-voinţa noastră de a participa sufleteşte la aceste manifestări ale Lui înseamnă că am deschis uşa.

În final, aş vrea să extind opinia mea cu o afirmaţie ce poate părea exagerată sau chiar nepotrivită. O fi, eu îţi spun ce cred. Când Domnul ne vorbeşte despre ochi, acela ce poate fi murdar/întunecat şi ne îndeamnă să îl scoatem, găsim aici o învăţătură foarte preţioasă referitoare la conştiinţa noastră, la "ochiul minţii", la paza gândurilor şi, mai exact, la focarul minţii care este atenţia. În raport cu câmpul mai larg al conştiinţei (care pe la periferie poate fi insuficient de clară), atenţia este centrul de maximă claritate al conştiinţei, centrul de lumină. E ca şi cum ar fi un ochi. Organul părtăşiei noastre cu lumina, prin care de fapt şi cunoaştem.
Ei bine, ochiul acesta poate să nu fie curat, adică, înţeleg eu, în conştiinţa noastră să fie amestecate şi gânduri, amintiri, imagini, senzaţii care nu ne fac bine, nu ne ţin în unitate cu Dumnezeu, ne scot din har şi ne duc în rătăcire, ne îndepărtează de drumul şi menirea naostră. În acest caz, Domnul spunem să scoatem ochiul, adică, înţeleg eu, să nu mai privim unde nu ne e de folos, să fim ca orbul faţă de acele false lumini care sunt gânduri dăunătoare etc. A scoate, cu sensul de a îndepărta o astfel de cugetare, o astfel de atenţie. Şi să ne recentrăm atenţia (ochiul minţii) pe ceea ce merită să trăim, adică pe tot ce ne învaţă Hristos. Iată deci ce este o viaţă de credinţă, iar nu formalism, cum îţi părea. Formalism sunt, da, toate celelalte, care se dau drept adevăruri.