[glykys]

Se spune că, departe, există un loc foarte frumos, în care trăiesc vulturii aurii. Nu au toate penele de această culoare nobilă, ci numai o aripă; masculii pe cea dreaptă, iar femelele pe cea stângă. An de an, pe măsură ce puii cresc, părinţii bătrâni pleacă în ultima lor călătorie: zboară zile îndelungate până ajung la Muntele Liniştii. Acolo unde au murit şi părinţii lor.
(Vulturii încearcă să zboare cu o singură aripă. Nu reuşesc, dar nici nu cedează.)
Şi se mai spune că într-un an ultima călătorie a păsărilor a fost cât se poate de tristă: oprindu-se să doarmă peste noapte, vulturii au fost prinşi, printr-o meşteşugită cursă, de către nişte oameni care credeau că se vor îmbogăţi vânzând penele care străluceau ca soarele. Oamenii le-au tăiat păsărilor preafrumoasele aripi şi şi le-au agăţat la brâu, ca pe nişte scalpuri.
De durere şi de amărăciune, vulturii mai slabi au murit imediat. (Mai moare unul dintre vulturi.) Cei tari se încăpăţânau însă să zboare cu o singură aripă. Fâlfâiau din ea, cu răbdare, având o voinţă de fier; dar tot nu puteau zbura.
(Mai rămân în viaţă doar doi vulturi.)
A mai rămas doar o pereche de vulturi; ei care se gândeau cu tristeţe: „Ce vor zice puii noştri când vor veni să moară lângă trupurile noastre şi vor vedea că noi nu am fost în stare să ajungem la Muntele Liniştii?”
(Cei doi vulturi se sprijină unul de altul.)
Sprijinindu-se unul de altul, şi gândindu-se la urmaşii rămaşi acasă, cei doi vulturi au simţit cum suferinţa începe să li se aline. Şi stând aşa, aşteptând parcă să le crească aripi, ei au simţit că durerea li se preschimba în putere. Da, da, chiar aşa: stând lipiţi unul lângă altul, durerea li se preschimba în putere. Au încercat să zboare aşa; la început fâlfâiau din aripi încet, plini de sfială. Pe măsură ce se ridicau, de jos se vedea un singur trup, cu două aripi. Se vedea o singură cruce.