Presupunând că printre cititorii acestui portal ortodox se află și unii nefamiliarizați cu termenii teologici, ne propunem să explicam mai întâi care este semnificația termenului “eretic”, urmând apoi să facem o scurtă și sintetică incursiune în istoria Bisericii, pentru a înțelege corect care este semnificația constructului greco-catolic și, mai cu seama, de ce învățătura acestei pseudobiserici este una eretică și, în consecință, de ce slujirea ortodocșilor cu aceștia este interzisă.
Erezia
Prin cuvântul “erezie” se înțelege o abatere de la învățătuta de credință a Bisericii, de la dogmele acesteia, o eroare, o rătăcire, o strâmbare a Adevărului revelat, iar după Avva Agathon “este despărțire de Dumnezeu”
[1].
Întemeierea Sfintei Biserici
Sfânta Biserică, despre care Crezul sau Simbolul de credință afirmă că pe lângă sfințenie mai are însușirea de a fi unică, sobornicească și apostolească, a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos în chip tainic prin Jerfa mântuitoare și răscumpărătoare de pe Sfânta Cruce, iar în chip văzut în ziua Cincizecimii, prin trimiterea Duhului Sfânt asupra Sfinților Apostoli. Domnul Hristos a întemeiat o singură Biserică, o dată și pentru totdeauna. Nu sunt mai multe biserici, ci numai una, a cărei învățătură a fost răspândită în întreaga lume de Sfinții Apostoli și urmașii acestora, episcopii, preoții și diaconii.
Schisma cea mare
După un mileniu de existență, Sfânta Biserică a suferit la 1054 o grea încercare prin ruperea din trupul ei a părții apusene, grupată în jurul episcopului Romei, numit și papă. Prin această rupere, Apusul creștin s-a despărțit pentru totdeauna de Trupul lui Hristos, Sfânta Biserică, nereușind nici până astăzi să revină la locul de unde a plecat.
Din acel moment, 1054, tot tezaurul dogmatic, canonic și liturgic al Bisericii a fost păstrat și transmis mai departe în chip neștirbit, prin succesiune apostolică, de către Răsăritul creștin, numit de acum Biserica Ortodoxă, care învață Dreapta Credință și este continuatoarea de drept și de facto a Sfintei Biserici întemeiate de Hristos la Rusalii în Ierusalim, deoarece a rămas fidelă Domnului Său precum și hotărilor sinoadelor ecumenice și învățăturilor Sfinților Părinți. Apusul s-a numit de atunci înainte “Biserica Romano-Catolică”, uzurpând numele de “romano-catolică”, care în mod firesc ar trebui atribuit doar Bisericii Ortodoxe, deoarece aceasta este romană, adică este de tradiție bizantină (bizantinii se numeau “romei”, adică romani, fiind romanitatea răsăriteană), și este catolică, adică este universală, având deplinătatea revelației Adevărului mântuitor și a harului lucrător pentru mântuire, pe când constructul rezultat în Apus prin Schisma din 1054 se cuvine să se numească cel mult “adunarea papistașă”, întrucât nu are niciun semn real al bisericității tocmai pentru că este axată în jurul unui om, papa roman, nefiind ancorată în Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos. “Biserica Romano-Catolică” a continuat pe linia ereziilor, suferind, la rândul ei, mari sciziuni ca urmare a Reformei protestante din sec al XVI-lea, din aceasta născându-se așa-zisele “Biserici protestante”, luteranismul, calvinismul și „Biserica” Anglicană.
În esență, pe lângă cauze de natură politică au fost și două cauze principale religioase care au dus la acestă ruptură sau despărțire, cunoscută cu numele de Schisma cea mare: introducerea în Apus în Simbolul de Credință a adaosului eretic „Filioque” și, mai ales, primatul papal, prin care papa, episcopul Romei, dorea să-și impună dominația și supremația asupra întregii Biserici.
Vița de vie și Copacul Hristos
Sfinții Părinți ai Bisericii, pornind de la Pilda Viței de vie, în care Mântuitorul spune: ”Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădița și se usucă; și le adună și le aruncă în foc și ard”, (Ioan, 15,5-6), au asemănat Biserica și cu un copac, care îl reprezintă pe Hristos. Când din acest copac s-a rupt ramura creștină a Apusului, această ramură a căzut jos și s-a uscat, nemaiviind prin sine îsăși, așa cum se întâmplă cu orice ramură care se rupe dintr-un copac obișnuit. Consecința acestei rupturi fiind aceea că apusenii au pierdut harul și Sfintele Taine, atât din cauza ruperii de Copacul Hristos, cât și pentru faptul că după aceea a generat noi și noi erezii, din aceste motive ei nu numai că nu sunt Biserică, ci se situează chiar în afara Bisericii lui Hristos.