[CristianR]

În prealabil postat de Lancelot

are rost sa amintesc cat de multi copii ai planetei sufera zi de zi si ceas de ceas? de la cele mai cumplite boli la foamete si abuzuri? si vin talibanii astia si-mi spun ca ii pedepseste Dumnezeu pentru vinile parintilor? haida-deh... oi fi eu habarnist in ale teologiei, dar nici sa-mi scuipe-n fata astfel de terorisme precrestine... asta ma ingrozeste, cu tot ce inseamna asta, asa se explica atatea si atatea crime facute in numele credintei de-alungul timpului.

Problema suferinţei, mai ales la cei nevinovaţi, e una care îi pune pe mulţi pe gânduri şi îi tulbură, pentru că nu e uşor să poţi pricepe cum un Dumnezeu bun şi atotputernic se poate împăca cu durerea şi cu pedepsirea celor fără putere şi chiar fără vină.

Dacă vrem să-L cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum este, e normal să ne referim mai ales la Noul Testament, acolo unde El ni Se revelează cel mai adevărat, în persoana lui Hristos, în care Îl cunoaştem bun, foarte milostiv, mângâietor şi vindecător, iubitor până la jertfă de Sine. Nu ne apare, însă, în atotputernicia Sa, ci sub forma unui om vulnerabil, căruia îi este foame, frig, sete, care refuză să se apere, care primeşte suferinţa fără cârtire şi chiar moartea.

Şi atunci te întrebi: Cum ar putea un astfel de Dumnezeu – care cunoaşte atât de bine suferinţa omenească şi care a venit să mângâie – să pedepsească, şi încă nişte copii fără vină, pentru păcatele părinţilor?!

Eu nu cred că de la venirea lui Hristos mai este valabilă această pedagogie veche pedagogie divină. Omul era sub lege înainte pentru că era încă sub puterea păcatului, trăia în tragedia căderii, iar Dumnezeu îi dădea nişte leacuri şi nişte îndreptări, mai alinându-l şi învăţându-l cum să crească spre a-l primi pe Hristos. Chiar şi atunci, însă, îndurarea Lui era mult mai mare decât pedeapsa. Dar de la venirea lui trăim în har, adică liberi de moarte. Tot ce este durere şi suferinţă sunt reminiscenţe ale păcatului, ale morţii duhovniceşti – cu consecinţe şi în trup – ce a urmat neascultării lui Adam.

Pe Dumnezeu noi nu-l întâlnim ca autor al bolii, durerii şi morţii, ci ca pe Unul care compătimeşte şi care alină în boală şi durere, şi care ne scoate din moarte. De altfel, mai ales în suferinţe Îl cunosc mulţi, şi asta în mod deosebit după ce El însuşi a pătimit ca unul dintre noi.

Dumnezeu este atotputernic, dar nu este dictator. În general tindem să considerăm că El dirijează mersul lumii şi că este răspunzător pentru toate, prin urmare. Dar asta e din cauză că nu-L cunoaştem cu adevărat, că avem o imagine neconformă în ce-L priveşte. Deşi de milenii ne învaţă că ne este Tată şi, prin urmare, are şi dragoste de tată, şi pedagogie la fel; iubeşte fără să încorseteze, fără să limiteze, lăsându-ne toată libertatea, însă nu fără să ne înveţe cum să alegem binele. Este atât de gingaş în iubirea Lui, încât Se lasă trecut cu vederea, alegând să fie văzut doar de cei care-L iubesc şi ei, la rândul lor.