De la inceput trebuie spus ca neincrederea in altii si chiar neincrederea in noi insine poate fi un aspect al prudentei, iar prudenta este un lucru bun. La randul ei, prudenta face parte dintre cele 4 virtuti cardinale. Specifica lor este proprietatea numita "caracter median". Aplicand la cazul in discutie, asta inseamna ca poti gresi din prea multa ori prea putina prudenta. Poti gresi avand prea multa ori prea putina incredere in oameni.
Bine, bine, ar spune cineva: deci, cum stam ? Cam cata incredere trebuie sa avem in ceilalti, astfel incat sa nu gresim nici avand incredere orbeasca, nici suspectandu-i la oricare pas ?
Aici pot fi introduse mai multe criterii de judecata, dintre care eu am sa ma limitez acum la doua.
-Mai intai, este bine ca, in linii mari, sa avem incredere in celalalt cam cata avem in noi insine. Contrariul ar duce la un dezechilibru cu rasunet asupra sufletului nostru. A nu avea pic de incredere in ceilalti, in vreme ce in noi avem cu asupra de masura, inseamna a suferi de pacatul capital al mandriei. Dimpotriva, a avea incredere in toti, dar mai putin in noi insine, inseamna a cocheta cu deznadejdea.
-Pe urma, ar fi absurd lucru sa avem aceeasi incredere in toti oamenii, din moment ce ei sunt atat de diferiti. Nici Dumnezeu nu are aceeasi incredere in noi toti. Un grad de incredere are El de la un om sfant, altul de la un pacatos. Tot asa trebuie sa facem si noi. Sunt doua feluri de oameni. Cei lui Cristos urmatori si ceilalti.
|