Citat:
În prealabil postat de Adriana-Simona
Adeseori am auzit/vazut inclusiv aici pe forum sfaturi generice date unor oameni deznadajduiti si foarte ispititi.
Printre ele cel mai des este: du-te si te spovesdeste.
Dar apoi am aflat cazuri destul de grave.
O fetita din gimnaziu la sfatul acesta dat de profa de religie, dupa ce s-a spovedit s-a sinucis la scurt timp. Stiam cu totii ca are probleme in familie si ca ducea o viata dupa cum dictau revistele pentru fete, si ca era foarte frustrata. Dar ce i-ar fi putut spune parintele (caci era un parinte bun) sa o determine sa faca astfel de gest?
Altii dupa o spovedanie nu au mai calcat pragul bisericii toata viata lor, si unii dintre ei au trecut la alte religii mai permisive, iar altii desi se spovedesc in continuare nu spun tot, ci doar ce le convine, apoi se lauda altora, ca au facut si aia dar la parintele nu i-au spus ca sa nu se supere pe ei.
Ma gandeam: oare nu de multe ori spovedania prea in graba, fara a cunoaste realmente omul?
Si nu tot de atatea ori omului i se dau verdicte aspre, fara sa i se arate, fara sa i se explice de ce nu e bine ce face, fara sa i se aminteasca ca Dumnezeu il iubeste cu adevarat si il iarta.
Nu ar trebui acordat mai mult timp cunoasterii omului inainte de spovedanie?
Nu ar trebui sa i se faca o scurta cateheza a iubirii inainte de a-l lua la rost? (mai ales daca pana in acel moment nu a avut contact cu Dumnezeu si cu Biserica)
|
Eu când m-am spovedit de niște păcate mai grave (și de cele mai ușoare) m-am simțit ușoară ca un fulg. Când am mărturisit un păcat mai urât, am simțit cel mai intens acest lucru. Totuși, o singură dată, după ce m-am spovedit pentru un păcat tot din topul cele mai grave pe care le-am făcut, m-am simțit rușinată și foarte tulburată.