Cred ca vin la subiectul topicului cand spun ca am intalnit un om pe care il irita faptul ca e soare ziua si nu noaptea, ca e toamna dupa vara si nu invers etc.
Cam asa e si cu zgarmatul (imaginar) in tainele dogmelor.
Eu cred ca dogma nu e cutiuta care abia asteapta cheia potrivita pentru a fi deschisa, ci misterul pe care il cunosti doar daca renunti la tendinta de a scormoni si deprinzi, rabdator, contemplatia. Soarele ma incalzeste si imi da lumina zilei, chit ca nu stiu prea bine ce o fi in el si cum de ajunge lumina lui la mine. Si chiar daca aflu, asta oare ma impiedica sa ma bucur de lumina lui?
Dogma o vad, la un nivel elementar al comparatiei, ca pe o stea a nordului pentru corabierul ratacit in puterea marii. Ii arde corabierului de filosofat pe tema stelei nordului cand valurile sunt cat casa si s-au terminat proviziile?
Mare e tendinta omului de a scormoni! Pana la o vreme Adam si Eva nu doreau sa afle ce e cu pomul acela. Apoi ...
A crescut cineva stralucind de lumina dogmelor Bisericii si s-a plans de asta? A marturisit vreun crestin traitor al dogmelor ca aceasta i-a adus nenorocirea?
Dar ceilalti?... Contestatarii, savantii isteti care au explicat totul... oare ce mai stim despre ei?...
Dogma e precum Soarele / in jurul ei palpita viata duhovniceasca, iar daca acest Soare ar pieri s-ar alege praful si de viata, asa cred.
Iar miezul dogmei nu e cuvantul ca forma verbala redactata de un scriitor sau ca un continut oarecare de idei. Miezul dogmei este, cred, insasi energie necreata. De care se impartasesc anumiti oameni, fericitii de ei, fericitii, poate, de noi...
Domnul sa ne binecuvinteze! AMIN+