View Single Post
  #957  
Vechi 02.01.2017, 19:38:27
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.976
Implicit

Iubire si Inviere - Parintele Constantin Galeriu

Iubirea e dumnezeiasca. "Dumnezeu este iubire" (Ioan IV, 8). Exis*tenta in iubire, Dumnezeu este totodata viata, iubirea fiind principiul vietii ; orice viata se naste din iubire.

Dar, Dumnezeu este iubire pentru ca este Treime. In Treime sta posibilitatea iubirii si bogatia vietii. In monolog, in vorbirea doar cu sine nu se poate naste decat iubirea de sine. In doi, cum s-a observat (Hugues de Saint Victor, Pr. Prof. D. Staniloae), fiecare se gusta pe sine din iubirea celuilalt si egoismul nu e deplin depasit. Numai cand iubirea fiecaruia din cei doi se revarsa intr-un altul, se dezvaluie iubirea si viata in plenitudinea ei, ne-egoista, reala lepadare si uitare de sine, pentru instituirea vietii altuia.

In Dumnezeu, iubirea este viata Tatalui care se revarsa in Fiul, "Chipul" Slavei Sale (Ef. I, 17 ; Col. I, 15) ; si, in Duhul Sfant, Care este "Sanul" iubirii Sale (Ioan I, 18) ; in Treime este astfel plenitudinea iu*birii si a vietii.

In aceasta plenitudine sta obarsia creatiei, pentru ca "binele se re*varsa", cum spun Parintii; se revarsa haric. Duhul Sfant care este "Sa*nul Tatalui", in care odihneste din veci Fiul, este si sanul de viata da*tator al fapturilor (Fac. I, 2) ; este si sanul, care se face una cu sanul Fe*cioarei Maria "cea plina de har", Preacurata Maica, din care Fiul se naste din iubire pentru noi ; si este sanul harnic al Bisericii in care de la Cincizecime, Tatal ne renaste pe noi toti pentru a fi "stramutati in im*paratia Fiului iubirii Sale" (Col. I, 13). - "Ca o roada a trupului, prin Duhul, fii se fac Tie Hristoase, ca si Tatalui, sfintii pururea", preama*reste Biserica (Antifon Glas 3).

Ziditi "dupa chipul lui Dumnezeu" si spre o infinita "asemanare" cu El, avem radacina si icoana noastra vesnica in iubirea si viata divina a Treimii. Ce altceva a insemnat si inseamna raiul, daca nu viata oglin*dind "frumusetea Treimii", cum psalmodiaza Biserica (Canon Sfanta Treime). Si ce altceva a insemnat caderea lui Adam, daca nu o cadere din iubire ? Despartire si indepartare de Protochipul, de Izvorul iubirii si al vietii divine. O gustare din dulceata de sine, devenita intemeiere in sine, egocentrism, patima ; gustare ambigua de sine, amestec de bine si rau (Fac. III, 5), sfarsind in crima lui Cain. Folosire a lumii acesteia, conceputa doar ca posesie, ca suma de obiecte, de satisfacere, nu numai a nevoilor, ci si a placerilor tot mai desarte, care o prihanesc, o po*lueaza grav si o ameninta chiar cu distrugerea. Nu gustare din ea ca o "euharistie", cu multumire, cu uimire in fata bunatatii si a frumusetii creatiei, ca impartasire spre "bucurie si viata", din darul iubirii si vietii Dumnezeului Celui viu. - Iar raul, pacatul devine atunci un zid, un stavilar, "o despartire" cum spune Proorocul (Is. 59, 2), care impiedica viata divina sa se mai reverse in noi. De aici: "plata pacatului este moartea" (Rom. VI, 23).

In Iisus Hristos se reface chipul nostru dumnezeiesc. Fiul lui Dum*nezeu descopera, de la obarsie, in intrupare, chipul nostru divin-uman. In El, in Cel fara de pacat, viata divina se revarsa neincetat, fara stavilare. Divinul si umanul comunica aici firesc, umanul reveleaza nein*cetat divinul, iar divinul comunica, lucreaza prin firea umana, impar*tasind in iubire viata adevarata, deplina. "Viata de veci care era la Tatal si s-a aratat", cum zice Apostolul (I Ioan I, 2), se revarsa din Hristos in Duhul Sfant si lucreaza : vindeca vieti mutilate de boli si suferinte ; hra*neste multimi flamande inmultind mainile, El Care este "plinea vietii" (Ioan VI, 55) ; izgoneste prin iubire puterea raului, adica a neiubirii, care desfigureaza chipul vietii noastre divine ; izgoneste insasi moartea ; in iubire, in iubirea divina nu exista moarte. Iar, "Slava lui Dumnezeu este omul viu" (Sfintul Irineu).

Totusi Hristos indura si moartea, dar pentru noi. El nu are nimic comun cu moartea, cu puterile care o produc. in El nu este pacat, virus al mortii; nu este nici un compromis cu moartea. Nu exista negatie in El. Hristos este numai Da; "Amin" in cel mai adanc si deplin sens (II Cor. I, 20). De asemenea El n-a cugetat si n-a savarsit in nici un chip vreun atentat la adresa vietii, a nimicirii ei. N-a gandit moartea nimanui, n-a indemnat, n-a uneltit asupra cuiva acest act grav negativ. N-a osandit nici pe pacatosi. El iubeste pe cei drepti si miruieste pe pacatosi. Ii vaieta, deplange pe "carturarii si fariseii fatarnici..." (Matei XXIII, 13-30), si pe bogati (Marcu X, 23-25) ; se roaga pentru rastignitori, pentru iertarea si mantuirea lor. El exista din veci si de-apururi numai pentru iubire si viata.

Dar El a gustat moartea. - Apare un paradox : Cel care este iu*bire si viata, prin "Care toate s-au facut" (Ioan I, 3) si Care a venit sa rezideasca faptura, gusta moartea, care e negatie a iubirii, a vietii, a oricarei activitati. Primeste moartea, care e ruptura in existenta, Cel ce coboara din unitatea si armonia sublima a Treimii. Dar tocmai pentru aceasta coboara : pentru a arunca din nou peste prapastia separarii puntea iubirii. Pentru a lega cele doua taramuri, al divinului si al uma*nului, al vietii infinite cu cel al vietii "cazute" in "latura si umbra mor*tii" (Matei IV, 16) : cu lantul iubirii, care "e mai tare ca moartea", pen*tru ca poate naste etern viata.

Tocmai in adancul nemarginit al acestei iubiri se dezleaga, mai ales taina patimirii ca si a mortii Mantuitorului, pe care si-o marturiseste insusi prin gravul cuvant rostit de pe cruce : "Dumnezeul Meu, Dum*nezeul Meu pentru ce M-ai parasit ?" (Matei XXVII, 46). - Moartea apare astfel ca evidenta ultima a "parasirii" lui Dumnezeu, pentru ca "Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura de pieirea celor vii" (Intel. Solomon I, 13). Bucuria Lui este bucuria vietii.

Dar, acceptand moartea, Fiul lui Dumnezeu devenit si Om - in care e posibila moartea - arata iubirea divina a Treimii pentru om "Iubind pe ai Sai cei din lume, pana la sfarsit i-a iubit" (Ioan XIII, 1), adica pana la capat. Iar, "mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai" (Ioan XV, 13). Or, Domnul isi pune sufletul sau pentru noi, pentru a fi si in moarte cu noi ; pentru a nu fi niciodata singuri, fara El, "parasiti" de El. Cum am fi altfel mantuiti, cand tocmai in moarte am fi parasiti ? Iar, atunci cand pe cruce Iisus striga: "...Dumnezeul Meu pentru ce M-ai parasit?", El descopera iu*birea pentru noi. Atunci, omul, in moartea lui poate, in schimb, sa ex*clame : Te preamaresc Doamne ca "parasit" fiind Tu de Tatal, in pati*mirea si moartea mea, nu mai sunt eu parasit de Tine. Nu mai mor sin*gur, fiind cu Tine, "prin asemanarea mortii Tale" (Rom. VI, 6). Ai pri*mit "parasirea" Tatalui pentru a nu ma parasi pe mine in moarte, Tu Cel ce esti Viata.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote