[cristiboss56]

ÎNCREDEREA . . . :

Într-o zi, un om a căzut încercând să urce pe un munte şi, în cădere, s-a agăţat de o creangă a unui copac. Cum stătea atârnat, s-a uitat în sus şi a strigat: „Ajutor!”. O voce îi răspunse: „Ce pot face pentru tine, fiule?”. „Salvează-mă!”. „Te voi salva. Dă drumul crengii şi vei fi în siguranţă. Trebuie doar să ai încredere în mine”. Omul s-a gândit o clipă şi a întrebat: „Mai e cineva acolo sus care mă poate ajuta?”.
Vorbim mereu despre cât e de important să avem încredere în noi, în forţele şi cunoştinţele noastre. Dar ce facem cu încrederea faţă de ceilalţi? Cât de uşor ne încredinţăm viaţa, deciziile, alegerile în mâna altora? E foarte greu, o zic din start. Nu este uşor să ne eliberăm de frici şi îndoieli.
De mici ni se spune să nu vorbim cu străinii şi să nu avem încredere în ei. Iar astăzi, nu mai poţi avea încredere în nimeni. Doar ştim, intenţiile bune sunt cimentate cu interese ascunse. Câţi dintre noi ar asculta vocea şi ar da drumul crengii? Câtă valoare are astăzi „Ai încredere în mine, te voi prinde”? Neîncrederea în ceilalţi ne face să fim suspicioşi faţă de tot ce se întâmplă în viaţa noastră – chiar şi un „Mulţumesc” sau un zâmbet este analizat prin prisma neîncrederii: „Dar care i-au fost intenţiile, de fapt?”. Ca într-un cerc vicios, ajungem în final să nu avem încredere nici în deciziile proprii.
Dacă supravieţuirea noastră ar ţine doar de ajutorul unui străin, ce facem? Aşteptăm o persoană cunoscută? Sau mai bine ne facem prieteni cu lupul din pădure pentru a ajunge mai repede la bunica, şi în plus îi dăm lupului câte ceva din mâncarea din coş pentru a supravieţui cu toţii la sfârşitul poveştii.