3. Jihadul - războiul „sfânt” al Islamului
Clarificarea conceptului de jihad s-a aflat în centrul atenției în analizele islamologilor din cele mai diferite domenii. Metoda comparativă în studierea jihadului luând ca termen de referință cruciada[7] este sursa majorității punctelor de vedere. Definirea acestuia a fost încercată de istorici, juriști, sociologi, teologi, dar și de politicieni și ideologi, fapt pentru care există o mare diversitate de opinii. Printre autorii cu o contribuție reprezentativă și în parte obiectivă, Viorel Panaite[8] menționează pe următorii: Ahmed Refik, Cl. Huart, O. Huades, J.E.Jurji, Louis Massignon, A.K.S. Lambton, Bernard Levis, E.Kohlberg, M. Canard, Emmanuel Sivan, Cl.Cahen ș.a.
Jihad înseamnă luptă, efort, strădanie … luptă cu tine însuți înainte de toate. În Coran, termenul de jihad nu este echivalent cu cel de conflict armat ci exprimă lupta interioară a fiecărui musulman pe drumul credinței. Doctrina jihadului ca „război sfânt” a apărut pentru a legitima expansiunea statului musulman, la începutul dinastiei abbaside[9]. De atunci, în teologia islamică sunt vehiculate cele două sensuri ale jihadului: de autoapărare ( defensiv ) și de expansiune ( ofensiv ) în scopul propagării credinței islamice[10].
Conform acestei teorii, jihadul defensiv este un război care protejează musulmanii împotriva agresorilor și care respectă regulile de purtare a războiului, cum ar fi folosirea forței minime necesare sau respectarea dreptului la viață al populației non-combatante. Cu toate acestea, în prezent, interpretările radicale ale Coranului, au extins aria semantică a jihadului defensiv.
Nașterea ideii de jihad a avut loc în vremea lui Mahomed, în procesul de trecere de la Profetul avertizator (din perioada meccană, 617 – 16 iulie 622) la Profetul înarmat (din perioada medineză 622-632)[11]. La Mecca, pentru a face prozeliți, Mahomed a practicat, în exclusivitate, metoda convingerii cu ajutorul argumentelor religioase: „Îndemnurile către ei (adepți-n.n.), ca să reziste cu răbdare și îngăduință la violențele dușmanilor – afirma W. Irving – aproape că rivalizau cu preceptul blând al Mântuitorului nostru potrivit căreia, dacă te-au lovit pe un obraz, întoarce-l și pe celălalt”[12]. Apariția ideii de „război sfânt” se va produce la Medina, „locul unde, în momentul când s-a organizat lupta împotriva meccanilor, a fost definită datoria de a-i combate pe toți aceia care nu aderau la Islam, până ce se converteau sau consimțeau să plătească tributul, semn al supunerii lor”[13].
Versetele din Coran reflectă o dualitate a metodelor folosite de Mahomed pentru răspândirea islamului, „pașnice”, care s-a cristalizat în perioada meccană și altele „războinice”, afirmate după hegira (622 d. H.) la Medina.
Pe cale de consecință, se considera că una din principalele obligații ale califului era de a extinde mereu teritoriul islamului (dar al-islam). Împărțirea lumii într-un ținut al păcii și unul al războiului este oarecum similară celei din teoria comunistă a Rusiei Sovietice[14]. În ultimii ani, jihadul are tot mai puțini adepți în lumea musulmană, în special din cauza divizării și controlului exercitat în multe regiuni de către diferite guverne străine[15].
În scrierile juridico-religioase musulmane, se regăsesc numeroase încercări de a elabora construcții teoretice, care urmăresc sistematizarea conceptului de jihad. Astfel, Muhammed Șevkânî (m. 1250/1834) distingea patru feluri de jihad: jihadul cu propria persoană (care presupunea învățarea și aplicarea preceptelor de bază ale religiei, dar și acordarea de sprijin semenilor în acest sens); jihadul cu diavolul (care înseamnă, în esență, respingerea viciilor lumești); jihadul cu necredincioșii (care putea fi dus cu inima, prin cuvânt, cu averea și cu mâinile); jihadul cu păcătoșii (dus cu inima și cu mâinile). În același demers de teoretizare, Alfred Morabia își structura analiza noțiunii de jihad pornind de la două mari încrengături: jihadul extern dus împotriva infidelilor din „Casa războiului” și jihadul intern dus în limitele „Casei islamului”. La rândul său, jihadul intern presupunea trei aspecte: jihadul coercitiv și defensiv (împotriva schismaticilor, ereticilor, rebelilor etc.), jihadul moral și jihadul spiritual.
Jihadul nu reprezintă o obligație individuală, cum sunt celelelte prevederi ale islamului, ci o datorie a întregii comunități, care trebuie să lupte cu necredincioșii și să răspândească islamismul[16]. Cel ce moare într-un astfel de război va ajunge în rai, fără să mai aștepte judecata de apoi. Acest aspect explică în parte avântul în luptă și atitudinea războinică în unele perioade a statelor, care și-au stabilit ca obiectiv promovarea islamului.
În spatele ideii de jihad, ca expediție militară, se afla o puternică tradiție războinică. Practic, jihadul a înlocuit razia preislamică atât de răspândită printre triburile arabe, canalizând odată cu apariția statului islamic toată această energie distructivă internă spre exteriorul proaspetei comunități, în interesul statului islamic care se năștea. „În acest context – susțin unii istorici – se poate specula că jihad-ul este parțial o raționalizare ideologică a raziei”[17]. În ținuturile deșertice, unde dispoziția belicoasă era o stare mentală normală, razia reprezenta una din puținele ocupații masculine[18].
În război musulmanii se conduceau după reglementările stabilite în cărțile războiului, precum și după unele reguli cutumiare.
Vom observa în exemplele următoare că aceste reguli erau stricte și ofereau șansa cruțării vieții adversarului, doar în condițiile stabilite de învingător. Un aspect important îl reprezenta declanșarea ostilităților. Astfel, necredincioșii trebuiau mai întâi să fie instruiți și apoi invitați să adere la islamism. Dacă refuzau, se pornea război împotriva lor. Capitularea acestora fără convertire se încheia cu un tratat în virtutea căruia învinșii își păstrau bunurile, religia și obiceiurile lor, dar plăteau o anumită taxă. Dacă opuneau rezistență și apoi erau învinși, deveneau proprietatea învingătorilor cu toate bunurile lor. Musulmanii puteau să-i omoare, să-i transforme în sclavi, să le răpească femeile și copii etc.
Reguli precise erau stabilite cu privire la prada de război. Patru cincimi revenea luptătorilor musulmani învigători, iar o cincime „lui Allah”, adică Profetului și membrilor familiei lui, precum și ajutorării orfanilor, nevoiașilor și călătorilor[19].
Prin astfel de „războaie sfinte” au izbutit musulmanii să răspânească islamismul și să creeze două imperii dintre cele mai întinse din câte se cunosc în istorie, Califatul arab și Imperiul otoman. În prezent, obligația „războiului sfânt” a încetat însă să mai existe ca atare pentru statele moderne musulmane. Acest tip de război îndreptat împotriva „necredincioșilor” a generat încă de la începuturi un anume fanatism, care se încearcă a fi revigorat astăzi de fundamentalismul islamic[20].
Musulmanii subliniază, în același timp, că islamismul este, înainte de orice, o religie a păcii. Atacurile sinucigașe asupra Statelor Unite, din 11 septembrie 2001, i-au determinat pe mulți nemusulmani să se arate sceptici cu privire la afirmația de mai sus. În replică musulmanii răspund că în toate religiile există extremiști, dar că acțiunile acestora nu trebuie să fie considerate standardul după care să fie judecate preceptele vreunei credințe. Acest aspect este sursa controverselor, cu privire la faptul că în Coran ar exista prevederi care ar susține masacrarea necredincioșilor.
Nemusulmanii susțin că jihadul reprezintă un mijloc exclusiv violent, în timp ce autorii musulmani prezintă jihadul doar ca un instrument defensiv, de apărare a lumii musulmane, sau, cel mult, ca un instrument de propagare a islamului pe cale pașnică[21].
Autorii musulmani susțin dimpotrivă, că războiul trebuie văzut numai ca o stare temporară apărută în cazuri de necesitate, pacea fiind adevărata rațiune de a fi a islamului, promovată de acesta ca stare normală și permanentă în relațiile dintre state.
În concluzie la cele menționate, situarea pe poziții diametral opuse poate conduce la exagerări. De aici, nu mai există decât un pas până la o interpretare extremistă și o exagerare, care poate îmbrăca forma unor acuzații radicale cum ar fi aceea că doar creștinătatea ar fi vinovată de statuarea războiului ca stare normală în relațiile cu musulmanii[22]. Caracterul fals al acestei dispute, rezultat în ambele cazuri din lipsa unei analize din „perspectivă evolutivă”[23], istorică, nu mai trebuie demonstrat.
Relațiile dintre musulmani și nemusulmani au fost cu mult mai complexe în practică, decât în teorie. În fapt nici războiul, contrar opiniei multor istorici și juriști occidentali, dar nici pacea, contrar majorității specialiștilor musulmani, nu s-au constituit exclusiv într-o stare normală și permanentă între islam și creștinătate.
Conceptul de jihad în sensul cel mai larg are sensul de protejare a civilizației islamice ( Dar al-Islam) de invazia „infidelilor”. Războaiele purtate în numele Islamului, în era timpurie a acestei religii au fost percepute ca forme ale jihad-ului, în sensul de „război sfânt”. De-a lungul istoriei, chemarea la „războiul sfânt” a avut ecou în lumea islamică atunci când anumite zone erau amenințate. Această chemare la luptă continuă, a început în secolul al XI-lea, al cruciadelor și a continuat până în secolul al XIX-lea, odată cu apariția colonialismului și perceperea acestei amenințări ca fiind la adresa lumii islamice[24].
|