Despre rugăciune
( - fragmente - )
În aceste zile de pe urmă, când răsuflarea antihristului întinează pământul și marea și toate făpturile, ca un antidot, ca o răcoare a Harului, ca o adiere de vânt a Proorocului Ilie, Dumnezeu suflă lucrarea Rugăciunii minții în pieptul și inima Bisericii, pentru sănătatea sufletească și trupească a creștinilor în zielele care vor veni.
Cunosc mii de suflete în lume, în toată lumea aș putea spune, care se silesc pe ei înșiși să rostească Rugăciunea lui Iisus și au rezultate minunate. Aceasta (rugăciunea) îi întărește în lupta cea duhovnicească, îi luminează întru cele dinlăuntru ale lor și fac o mărturisire profundă, sinceră și, amărâți fiind de gândurile și ispitele care le ridică rugăciunea, aleargă cu dorire la Preacuratele Taine. Apoi se întorc la lupta cu gândurile și cu patimile, după care iarăși la Sfintele Taine. Și nu mai pot să stea fără rugăciune.
[ pagina 413 ]
După scularea din somn mintea omului este odihnită, curată. Este exact ce trebuie pentru a-i da ca materie primă duhovnicească Numele Domnului Dumnezeului nostru Iisus Hristos.
Aceasta, însă, cunoscând-o diavolul, se grăbește și el fulgerător să semene neghinele gândurilor sale cele viclene, astfel încât să le macine moara memoriei și să se audă huruitul ei, ca un răsunet al rugăciuniii sale.
Morarii, în limba lor, numesc „dorință” acea parte unde pun grâul, orzul, porumbul sau orice altceva care este pentru măcinat. Deasupra este deschisă și largă, iar în partea de jos atât de strâmtă, încât lasă doar câteva boabe să cadă regulat printre pietrele morii. Așadar, tot ce intră în „dorință” și trece de pietrele de moară, este măcinat. Dar tot ce intră în inimă, care are toate dorințele omenești nu este necesar să urce și să treacă prin pietrele de moară ale minții. „Din inimă, a spus Domnul, ies gândurile cele viclene” și urcă și trec câte unul, iar apoi sunt măcinate. Cu cât inima este mai necurată și mai pământească, cu atât și gândurile sunt mai rușinoase și josnice.
Așadar, pentru a nu urca în minte toată această tulburare a gândurilor, ci să se curățească inima, așa cum își dorește Ziditorul ei,
coborâm prin rugăciunea minții în cerul inimii și transformăm locul adorării pătimașe a lui satana în Biserică a lui Dumnezeu (unii Sfinți Părinți îl numesc acel loc
"sfântul jertfelnic al inimii" n.n.), în locaș al Harului Sfintei Treimi.
În cuvinte aceasta este simplu dar în practică se cer toate puterile omului și negreșit ajutorul dumnezeiescului Har.
Nu începe să te rogi potrivit rânduielii, mai înainte de a-ți aduna mintea și a cugeta puțin la moarte și la cele de după ea. Gândește că aceasta este ultima noapte a vieții tale. De toate celelalte zile și nopți ești sigur că au trecut și te-au adus la acest hotar al vieții tale, însă de această noapte pe care o ai înainte nu ești sigur dacă o vei trece și vei ajunge la ziua care vine și la moartea care se aproprie. Câți nu mor noaptea! De unde știi că nu ești și tu unul dintre aceștia?
Cugetă la faptul că, plecând peste puțin, vor veni Îngerii și demonii ca să ceară sufletul tău, potrivit cu cele săvârșite de tine. Demonii, judecătorii cei amarnici, în clipa morți îți vor arăta toate cele săvârșite în vremea vieții tale, ca să te aducă la deznădejde. Îngerii vor arăta și ei cele potrivnice, cele lucrate după Dumnezeu. Și la acea judecată temporară se hotărăște calea pe care va apuca sufletul. Apoi urmează vămile din văzduh, după care Judecată Domnului și hotărârea.
Și dacă rezultatul acestei cercetări va fi iadul, ce vei face atunci suflete ticălos? Oare, ce nu ai da în ceasul acela, numai ca să te izbăvești? Vino întru sineți precum fiul cel desfrânat și pocăiește-te și cere milă de la Preamilostivul Dumnezeu. Tot cea ai vrea să faci atunci fă acum. Ai păcătuit? Pocăiește-te. „Iată acum vreme bine-primită”.
Dacă cu aceste gânduri, fără închipuiri, vei cugeta chiar și pentru puțin la clipa morții, inima ta se va înmuia ca ceara și mintea va înceta să hoinărească. Pomenirea morții are acest privilegiu, acela de a birui toate cele înșelătoare ale vieții și de a naște în inimă întristarea cea după Dumnezeu. În această atmosferă de umilință poți să începi Rugăciunea cea neîncetată a minții, cea de un gând.
Când mintea ta este adunată, iar duhul este umilit și zdrobit, apleacă-ți ușor capul și îndreptează-ți atenția către partea inimii. Și ea este zdrobită și smerită și așteaptă mintea să se pogoare pentru a aduce rugăciune Celui Preamilostiv, cu nădejdea că nu o va urgisi.
De la răsuflarea nărilor începe respirația trupului. De aceasta leagă prin rugăciune și respirația sufletului tău. Inspirând rostește Rugăciunea o dată, urmărind-o până când ajunge la inimă, după care, expirând, mai repet-o o dată. Acolo unde se oprește răsuflarea în zona inimii, acolo întărește mintea ta, ca nerâspândit să urmărească prin inspirație și expirație Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Adună-ți toată dragostea de Dumnezeu pe care o ai și, fără închipuire, pomenește cu cuvântul lăuntric Numele lui Iisus.
Îndepărtează orice gând, chiar și pe cel mai frumos, mai curat și mai mântuitor, căci aceasta este de cel viclean, ca să curme rugăciunea ta. Disprețuiește toate gândurile cele viclene, oricât de hulitoare**, rușinoase și nelegiuite ar fi ele. Nu sunt ale tale, de aceea nu te îngriji de ele, căci nu porți răspundere pentru ele. Dumnezeu vede de unde vin ele. Numai tu să nu te lenevești, să nu te înfricoșezi, să nu te lași târât de ele.
Iar dacă pentru puțin vei hoinări cu mintea, de îndată ce vei simți abaterea de la locul și chipul rugăciunii tale, întoarce-te din nou. Și dacă iarăși vei fi răpit, întoarce-te iarăși. Ori de câte ori vei hoinări cu mintea, de atâtea ori să te întorci, iar Dumnezeu, Care vede osteneala și râvna ta, puțin câte puțin va întări mintea ta cu harul Său.
Și fiindcă obișniunță are mintea să cutreiere, dar să și rămână acolo unde ne doare, ține-ți puțin răsuflarea. Nu răsufla îndată. Aceasta va pricinui o mică durere nevătămătoare în inimă, acolo unde vrem să statornicim mintea noastră. Această mică durere va lucra ca un magnet, ca să tragă și să țină mintea acolo, ca o slujitoare, pentru a o tămădui.
Și cu adevărat, Preadulcele Nume al lui Iisus, cel mai presus decât tot numele, când este chemat cu durere și zdrobire, face puțin câte puțin, odată cu trecerea timpului, schimbarea dreptei Celui PreaÎnalt, în locul unde mai înainte sălășluise păcatul.
Rostirea neîncetată a rugăciunii în locul inimii lărgește atât de mult hotarele ei, încât devine un alt cer, care Îl poate încăpea pe Cel neîncăput.
Război, luptă crâncenă se va da pentru tronul inimii. Diavolul la început va ataca prin patimi, prin aburii acestora, adică gândurile potrivnice venite în vremea rugăciunii. Și cu cât va pierde teren prin post, priveghere, rugăciune și alte osteneli ascetice, pe atât va răcni diavolul mai tare și se va strădui, cu îngăduința lui Dumnezeu, să-și arate răutatea și viclenia prin diferitele ispite și necazuri. Tot ceea ce depășește „jurisdicția” lui va fi șters întotdeauna de către Pronia Părintelui Ceresc, potrivit cu posibilitatea respingerii atacurilor.
Întotdeauna înainte de ispită Puitorul de nevoință Hristos dăruiește Har în chip tainic celui care se luptă, astfel încât cu acesta să poată înfrânge furia vrăjmașului, iar el să se întoarcă învins și vătămat. Trebuie să dăm Domnului atâta bucurie prin răbdarea necazurilor câtă amărăciune i-am pricinuit noi, momiți fiind de păcat. Atunci se bucura diavolul și Se întrista Dumnezeu, acum este rândul lui Dumnezeu să Se bucure și să se întristeze diavolul.
„Dar lucrul acesta nu este de o zi sau două, ci de timp îndelungat, spune dumnezeiescul Ioan Gură de Aur. De multă nevoință și timp este nevoie ca să fie izgonit vrăjmașul și să Se sălășluiască Hristos. Opriți-vă și rămâneți credincioși Domnului Dumnezeului nostru, până când Se va milostivi spre voi. Nimic altceva să nu căutați fără numai mila de la Domnul slavei, iar mila să o cereți cu inimă smerită și înfrântă. Și strigați de dimineață până seară iar de este cu putință chiar și toată noaptea „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă”, silindu-vă mintea la lucrarea aceasta până în clipa morții”
Sfaturi asemănătoare dau toți Părinți noștri, fiecare în felul său și cu cuvintele sale, dar întotdeauna izvorâte din experiența războiului și a biruinței câștigate împotriva vrăjmașului, pe care îl mânie și-l secătuiește cu totul rugăciunea neîncetată a minții.
„Fraților pe Hristos să-L respirați pururea”, îndeamnă dascălul pustiei, Antonie cel Mare.
„Pururea pomenește-L pe Dumnezeu și cugetarea ta cer se va face”, spune Cuviosul Nil cel Înțelept.
[ paginile 390 - 395 ]
____________
**
alți sfinți și cuvioși în Filocalie, inclusiv Sf. Cuvios Paisie Aghioritul, sfătuiau oamenii în privința ispitelor de gânduri hulitoare că este mai potrivit să ne mâhnim față de ispitele gândurilor hulitoare. Printr-o astfel de atitudine se vădește că astfel de gânduri nu sunt ale nevoitorului, că nu consimte cu astfel de gânduri, și totodată, că abordează cu o atitudine de smerenie ispita gândurilor hulitoare.