In Biserica invatam sa vedem in timp un aliat, iar nu un inamic necrutator al neamului omenesc. Curgerea timpului, mai precis sensul curgerii sale, imprima si vietii noastre un sens. Suntem permanent cu fata spre eshaton, spre sfarsitul istoriei, dar nu al timpului si al nostru.
E greu sa concepem vesnicia, timpul fara sfarsit, traind asa cum suntem obisnuiti in viata aceasta, cu ochii pe ceas si pe calendar. Biserica insa prin slujbele si randuielile ei, ne face partasi inca de acum, chiar daca nedeplin, vesniciei veacului viitor.
O face spre a ne obisnui ca sa ne randuim viata, din ce in ce mai putin, in functie de "ieri" sau de "maine", si, din ce in ce mai mult, raportandu-ne la "acum", "pururea" si "in vecii vecilor". Ne deschidem acestei realitati gustand din "Izvorul cel fara de moarte", Hristos.
|