[MineaPeter]

Doamne ajută!

Moroco, dumitale ți s-a mai spus să taci. Cât este de folos această poliloghie pentru sufletul unui om ortodox? Vedem în continuare aceeași vorbire încâlcită și tendința de a te răspândi peste tot pe la postările cele noi ale colegilor. Cu ce ne ajută conținutul postărilor, dacă învățăturile de valoare sunt amestecate cu pânza de păianjen?

Ar merge bine să iei cu adevărat o pauză. Mai ales acum, la apropierea celor patruzeci de zile de Post sfânt. Desigur că în gândirea vechi-calendaristă, fie aceasta pucioasă sau nu, 25 decembrie al nostru nu este „sărbătoare în cer”, abia 7 ianuarie este, nu?

Și dacă tot veni vorba de calendar: legile astronomice după care se ghidează calendarele au fost și ele create tot de Domnul și trebuiesc respectate. Ele nu sunt dogme, dar sunt niște legi ale naturii rânduite de El. Este importantă și pacea în Biserici, cea întru Adevăr, nu cea însoțită cu învățăturile mincinoase, și pentru ea uneori trecem peste acrivia aritmetică și calendaristică (de pildă, atunci când facem Învierea Domnului împreună cu Bisericile de pe calendarul vechi, chiar dacă acesta este incorect astronomic, ca să nu facem dezbinare la Înviere ca și la Nașterea Domnului). Finlandezii ortodocși nu serbează nici Învierea o dată cu noi, ei se țin de adevărul astronomic mai bine, și nu îi considerăm apostați pentru asta. Nici nu pretindem că se face sărbătoare în Cer exclusiv pe calendarul vechi.

Dumneata părăsește mișcarea trâmbițelor de la Pucioasa și vino mai bine la Ortodoxia cea adevărată, cât timp încă ești viu! Altfel vei muri și va fi târziu!

Iar ca să comentez și la subiectul cu râsul: îmi amintesc de cartea lui Umberto Eco, „Numele Trandafirului”, unde tot așa se vorbește despre condamnarea râsului, iar cartea a doua din Poetica lui Aristotel (considerată pierdută, în viața reală) este responsabilă pentru răspândirea râsului necuviincios și sursă a dezastrului la mânăstirea catolică (anul 1327, în nordul muntos al Italiei) descrisă acolo.
Trecând peste potențialul ficțional al evenimentelor din carte și peste faptul că acțiunea se petrece în lumea eretică a catolicismului secolului 14, chiar înainte de definirea așa-zisei „viziuni beatifice” în care catolicii au pretins că omul mântuit poate după moarte să Îl vadă pe deplin pe Domnul (chiar dacă nu a avut loc Învierea noastră de la sfârșitul lumii), râsul este considerat și acolo în carte un păcat, iar la un moment dat este pomenit clar faptul că nicăieri în Sfintele Evanghelii nu este menționat faptul că Domnul Iisus Hristos ar fi râs. Că El a lăcrimat pentru Lazăr și apoi, în grădina Ghetsimani, S-a rugat cu durere „Tată, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!”, aceasta se știe!

Ca părere personală, cel puțin râsul cel mult, și răutăcios față de alții, când mai și neglijăm seriozitatea cuvenită a unor lucruri, se poate considera un păcat! Zâmbetul sau veselia interioară, în schimb, reprezintă altceva. Mai sunt și situații când oamenii discută cu voioșie pe anumite subiecte, fără răutăți și bagatelizare, și se întâmplă să râdă scurt (nu lung) la replici, acolo este mai greu de judecat dacă acel „ha-ha” neprelungit este un păcat. Însă dacă luăm în general lucrurile și oamenii din viață la „șto”, dacă obișnuim să „râdem până uităm de noi”, sigur ne atragem ură și păcate! Și moartea poate fi una rea și dură! Aici cunosc și exemple, dar să nu dramatizăm mai mult.

La Sfânta Liturghie și de Sfintele Taine sigur nu trebuie râs, asta clar. Și nici de învățăturile cele tari ale Ortodoxiei, legate de mântuire și veșnicie, care unora li se par „baliverne”. Da, acel râs este un păcat!
Și cum puncta un coleg de forum (nu Moroco) la o postare de aici din topic, se pomenește ca păcat expresia „nebunește am râs”, adică să înțelegem că există și un râs ne-nebunesc!

Oricare ar fi situația, să fim oameni serioși și voioși, cum trebuie și când trebuie. Nici neserioși, nici la vorbă poliloghioși!