[cristiboss56]

Dumnezeu veghează mereu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem faţa. Însă, cu toate acestea, El nu lipseşte de lângă noi, El este aici.
O femeie tânără şi frumoasă, cu un baston alb în mână urca cu grijă treptele autobuzului. A plătit şoferului şi pipăind numerele scaunelor de-a lungul intervalului, a găsit locul indicat de acesta. Susan, în vârstă de 34 de ani, orbise cu puţin timp în urmă. O greşeală medicală o azvârlise brusc, pe neaşteptate, în lumea întunericului, a nemulţumirii, a frustrării şi a autocompătimirii. Cândva independentă, Susan se simţea acum condamnată, devenind o povară, o fiinţă neputincioasă şi neajutorată pentru toţi cei din jur. „Cum de mi s-a putut întâmpla aşa ceva?“, se întreba ea mereu cu inima plină de amărăciune şi supărare. Peste optimismul ei de odinioară atârnau norii grei ai depresiei. Simpla parcurgere a fiecărei zile era un exerciţiu frustrant şi istovitor. Nu avea pe nimeni altcineva pe care să se poată sprijini decât pe Mark, soţul ei.
Mark era ofiţer de aviaţie. Inima lui bătea pentru Susan, pe care o iubea din tot sufletul. Îşi văzuse soţia prăbuşindu-se în disperare când şi-a pierdut vederea şi era hotărât să o ajute să dobândească puterea şi încrederea ce-i puteau reda independenţa. Deşi pregătirea militară îl formase pe Mark să facă faţă chiar şi situaţiilor imposibile, el ştia că aceasta era cea mai dificilă bătălie cu care trebuia să se confrunte şi pe care trebuia să o câştige.
Susan era terorizată la gândul de a ieşi singură în oraş, dar Mark s-a oferit să o ducă în fiecare dimineaţă cu maşina, deşi lucrau în părţile diametral opuse ale oraşului. Dar aşa ceva nu putea continua la infinit. Era prea obositor şi prea costisitor. I-a comunicat că trebuia să meargă din nou singură cu autobuzul.
„Sunt oarbă, Mark!“, a exclamat ea cu durere în glas. De unde ştiu eu unde trebuie să cobor? Mă simt de parcă m-ai abandona.“
I se frângea inima ofiţerului să audă aşa ceva, dar ştia ce trebuie să facă. I-a promis soţiei sale că în fiecare zi, atât la plecare, cât şi la înapoiere, o va însoţi pe autobuz. Mai multe săptămâni Mark, în uniformă militară, a însoţit-o pe Susan la serviciu şi înapoi. A învăţat-o să se bazeze pe celelalte simţuri. Dar a venit şi ziua când Susan a considerat că este pregătită să meargă singură cu autobuzul. Înainte de a porni la drum, Susan i-a mulţumit lui Mark pentru dragostea şi răbdarea lui, şi-au luat rămas-bun şi pentru prima dată fiecare şi-a văzut de drumul lui. Fiecare zi a decurs perfect şi Susan nu se simţise niciodată mai bine. Era din nou pe picioarele ei! Mergea singură la lucru! Dar într-o vineri, înainte de a coborî din autobuz, şoferul a murmurat către ea: „Vă invidiez!“ Susan nu era sigură că şoferul i se adresase ei. La urma urmei, de ce să invidiezi o femeie oarbă care se lupta cu îndârjire pentru a trăi mai departe? Curioasă, l-a întrebat pe şofer de ce i-a spus aşa. Acesta i-a răspuns: „Trebuie să fie un sentiment tare plăcut să vă ştiţi aşa de ocrotită“. „Cum adică?“, a mai întrebat oarba.
„Păi, e simplu. De multe zile văd un domn bine, în uniformă militară, care vă urmăreşte de peste drum cum coborâţi din autobuz. De fiecare dată se asigură că treceţi strada în siguranţă şi vă conduce cu privirea până ce intraţi în clădire. Apoi vă face cu mâna şi pleacă cu taxiul! Sunteţi o persoană foarte iubită, stimată doamnă!“
Lacrimi de fericire se rostogoleau acum pe obrajii îmbujoraţi ai tinerei cu bastonul alb. Susan era acum fericită fiindcă Mark îi făcuse un dar mai grozav decât vederea, un dar pe care nu trebuia să-l vadă ca să creadă, darul dragostei care aduce lumină acolo unde era întuneric. La fel veghează Dumnezeu asupra noastră. S-ar putea să credem că nu este prezent. Nu avem cum să-I vedem faţa. Însă, cu toate acestea, El nu lipseşte de lângă noi, El este aici! Fie ca acest gând să ne însenineze zilele, ştiind că Dumnezeu ne iubeşte chiar şi atunci când nu-L găsim cu privirea!