[cristiboss56]

La un duhovnic vine un creştin care avea un atelier de cizmărie:

- Părinte, spune-mi ce pot să fac în legătură cu rugăciunea mea de dimineaţă. Am atât de mult de lucru încât nu reuşesc s-o zic de la un cap la altul. Clienţii mei sunt oameni săraci. Au o singură pereche de pantofi. Mi-aduc încălţările să le repar seara şi eu trebuie să le termin, pentru ca dimineaţa oamenii să poate merge la muncă.

Duhovnicul îl întrebă pe cizmar:

- Dar până acum cum ai procedat?

- Păi, răspunse omul spăşit, sunt zile în care mă scol foarte de dimineaţă, zic în grabă rugăciunea şi mă apuc de lucru. Dar sunt zile când n-o mai zic deloc, pentru că mă aşteaptă mulţi pantofi să-i repar. În acele zile mă simt un mare păcătos. De fiecare dată când ridic ciocanul să bat cuie în pantofi, inima îmi oftează şi gândesc că sunt un mare ticălos daca nu sunt în stare să-mi zic rugăciunea de dimineaţă.

Părintele se uită la el cu o privire compătimitoare:

- Fiule, datori suntem să ne rugăm neîncetat, ziua şi noaptea, căci nu Dumnezeu are nevoie de rugăciunea noastră, ci noi avem nevoie să ne miluiască Stăpânul, dar să ştii că te poţi ruga şi când lucrezi, şi când mergi, şi oriunde ai fi, zicând din inimă „Doamne Iisuse…”

Să ştii, însă, că, uneori, oftatul tău din inimă, părerea ta de rău că nu ai putut să te rogi mai mult, e tot o rugăciune şi face mai mult decât o rugăciune de dimineaţă zisă în grabă şi cu mintea împrăştiată. Totuşi, la rugăciune nu trebuie să renunţăm. Roagă-te cum poţi, dar roagă-te!