[Daniel777]

Fabricarea săpunului în epoca modernă

Săpunurile pe bază de ulei de măsline produse în Spania, Italia şi sudul Franţei erau de o calitate superioară celor fabricate din seu, în Anglia şi nordul Franţei. Aceste săpunuri erau adecvate spălării textilelor, iar cele pe bază de ulei de măsline erau preferate pentru igiena personală. În anul 1622, regele James I al Angliei a acordat unui fabricant de săpun, contra unei sume echivalente a 100.000 dolari, monopol pentru activitatea sa.

Primii colonişti americani au dus săpunul în Lumea Noua şi, pentru un timp, au continuat să importe săpunul de care aveau nevoie. Abundenţa materialului lemnos de pe Coasta de Est a Statelor Unite precum şi exploatarea acestuia au produs o cantitate îndestulătoare de cenuşă, iar primii locuitori ai Americii au început să producă săpun în gospodăriile lor. Tehnologia era simplă: se umplea un butoi pentru leşie cu paie, iar cenuşa obţinută din lemn era aşezată peste acestea. Paiele acţionau ca un filtru şi păstrau cenuşa pentru soluţia finală. Se turna apoi încet apă peste cenuşă, iar rezultatul era un lichid alcalin denumit în mod obişnuit leşie. Concentraţia leşiei se măsura cu ajutorul unui ou care era lăsat să plutească la suprafaţa lichidului. Dacă oul plutea, concentraţia era prea mare, dacă se scufundă, era prea mică. Leşia era considerată perfectă atunci când din ou rămânea deasupra apei o bucată de mărimea unui bănuţ. Mai apoi, se curăţa foarte bine grăsimea animală, se amesteca cu leşia şi se fierbea până când amestecul era atât de tare, încât un băţ introdus în vas putea sta în picioare. Săpunul rezultat era moale şi gelatinos. Sarea adăugată la sfârşit solidifica amestecul (aşa cum a descoperit şi Plinius cel Bătrân).



În 1791, chimistul francez Nicholas Leblanc a patentat fabricarea sodei calcinate din sulfatul de sodiu (denumit şi sarea lui Glauber), care este obţinut din sarea obişnuită. Acest procedeu oferea posibilitatea producerii unei cantităţi mari de sodă calcinată de calitate, fără a se tăia hectare întregi de pădure. Singurul neajuns al formulei descoperite de Leblanc era cantitatea mare de produşi secundari toxici. Douăzeci de ani mai târziu, chimistul belgian Ernest Solvay a descoperit un procedeu prin care hidroxidul de sodiu (NaOH) putea fi produs prin acţiunea unui electrod asupra apei de mare (Na + H2O), iar produsul secundar avea doar un singur atom de hidrogen. Acest lucru înseamnă o sursă ieftină şi curată de leşie pentru producătorii de săpun.

Izbucnirea Primului Război Mondial a însemnat o creştere fără precedent a cererii de săpun, cerere pe care manufacturierii n-o mai puteau acoperi. Companiile industriale au început producerea în masă a detergenţilor din produse pe bază de petrol. Acestea sunt săpunurile pe care le găsiţi astăzi în rafturile magazinelor. Înainte de a cumpăra următoarea bucată de săpun, citiţi ingredientele de pe etichetă.

La mijlocul anilor 1970, Ann Bramson a scris o carte foarte simplă, cu titlul: “Săpunul: cum să-l produci şi să te bucuri de el” şi a dat cumva semnalul pentru renaşterea producerii manuale a săpunurilor fine. Tradiţia a continuat prin activitatea plină de inventivitate a Barbarei Bobo în domeniul producerii săpunurilor şi a plantelor medicinale, la sfârşitul anilor ‘80, precum şi prin contribuţia horticultoarei Micki Kuhlmann la sfârşitul anilor ‘90, care produceau săpun natural, fin şi relaxant, pe bază de ulei de măsline, parfumat cu uleiuri esenţiale pure şi având în textură diferite plante.